la lucru, îngheţaţi de frig şi amărîţi. Mie mi-a mai dat un «gus» din piei de «oleni». Am tras-o peste cap, căci aşa să îmbrăca, mi-am luat rămas bun de la copii, i-am lăsat plîngînd şi cu m-am pus pe «nartă» tot plîngînd.

Am mers vro cinsprezcce chilometri pînă la o altă «pasiolcă». Acolo a oprit «narta», miliţianu s-a dat jos şi au grăit cu «tuzemţu» care mîna olenii, să mă ducă fără dînsu la Nîda, adică la raion. «Tuzemţu» a pornit «olenii» şi a mers înainte. Pe mine m-a prins o frică şi o groază nemaipomenită. Cît a mers şi miliţianul cu «narta» parcă nu îmi era frică, dar dacă am rămas numai eu cu «tuzemţu» pe «nartă» s-a făcut noaptia. Pe acolo nu mai era drum îmblător să te întîlneşti cu cineva, nu îmbla nime, decît «tuzemţii» cu «narta» cu «oleni» de-a dreptul prin troieni, prin pădure, pe tundră. Cum să orientau, numai ei ştiu. Şi cum mergiam cu «narta» prin pustiul cela, nu mai aviam inimă în mine, mă gîndiam, de acuma e gata cu mine, nu îmi mai văd eu copiii. Deodată el a întors «olenii» şi a luat-o în stînga, s-a vîrît într-o pădurice şi a oprit «olenii» sub un dealuşor. Atunci eu m-am gîndit: aici el şi-a ales locul să mă omoare. Dară ce putiam să fac, nu aviam nici o scăpare, să strig cît de tare, nu avia cine să mă audă. Să mă lupt cu el, nici vorbă. Mă gîndiam, Doamne, de m-ar omorî deodată, să nu mă chinuiască. Şi văd că el s-a coborît de pe «nartă», a lăsat «olenii» slobozi, aceştia s-au dus cîţiva paşi mai departe de «nartă» printre tufe şi au început să scormoniască cu picioarăle de dinainte în omăt. Era noaptia tîrziu întuneric, se vedea numai de la omăt. Eu îmi aşteptam minutul, căci de bună siamă cînd să întoarce el la «nartă» are să mă omoară. Peste puţin timp s-a întors la «nartă», s-a aşezat pe «nartă», nu vorbeşte nimic şi, chiar dacă vorbia, nu-l înţălegiam. A stat aşa vreun ceas poate şi mai bine.

El a dat acolo «olenii» să-i hrăniască, căci pe «oleni» nu-i hrănesc cu fin sau cu ovăz. Ei vara pasc pe tundră un fel de «moh» alb care le place lor mult, dară pe iamă nu le strînge nici o hrană. «Tuzemţii» ştiu locurile pe unde creşte «mohul» cela şi îi duc acolo pe «oleni». Ei scormonesc cu picioarele în omăt pînă ajung la «moh», îl mănîncă şi cu asta se hrănesc.

După ce s-au hrănit «olenii», i-a întors iarăşi în direcţia de unde veniam şi a mers înainte. «Olenii» fugiau destul de tare prin troieni, unde era omătul pînă la pîntece. În alte locuri se cufundau, că numai urechile li să vedeau, pufniau şi mergiau înainte, căci «olenii» erau învăţaţi cu aşa drum. Eu mă ţiniam cît putiam de «nartă», căci nu era greu să cazi jos, şi nici nu te mai găsia în omăt, căci el să uita înainte la «oleni», nu avia grija ta. Am mers destul timp, că cias nu aviam. De-acum au fost răsărit şi luna, să vedia cît de la omăt, cît de la lună.

După un timp destul de lung, s-a oprit «narta» înaintia unui «cium». Acolo el a ajuns la casa lor, la familia lui, şi s-a oprit să se odihniască. Îndată au eşit din «cium» barbaţi şi femei, tot de-ai lor şi l-au întîlnit. El a deshamat «olenii» şi li-a dat drumu şi au întrat cu toţii în «cium». Eu m-am gribuit pe «nartă», îmbrăcată în «gusiu» cela de blană de «oleni» şi mă uit la cer, la lună, la stele şi mă gîndesc, Doamne, văd că de acuma sînt pierdută şi nu va mai şti nime unde au rămas ciolanele mele. Şi văd că vine din «cium» acela care m-a adus cu «narta» şi mă ia şi îmi arată să mă duc în «cium». Eu îi fac din cap că nu mă duc, îi arăt că am să şed acolo pe «nartă». El s-a dus înapoi în «cium», dar eu mă gîndiam, Doamne, de m-ar lăsa aici pe «nartă». Gerul era destul de tare şi eu oi adormi şi oi îngheţa şi oi avia moarte mai uşoară decît să mă duc în «cium», să mă uit cu ochii cum au să mă sfîşie. Dar mult nu au zăbovit şi au eşit vro trei din «cium», m-au luat cu forţa şi m-au dus în «cium». Nu am avut încotro, am întrat în «cium». Ce să vezi acolo? «Ciumul» era aşezat pe druci rotunzi, învelit împrejur cu piei de «oleni». Drept în mijloc, cînd te uitai în sus, să vedia cerul. În mijlocul ciumului legat de sus era aşezat un cazan sub care se făcia focul şi ferbiau ciai. Roată împrejur erau aşternute piei de «oleni» şi să vedeau mai multe suflete dormind. Care era vîrîţi în nişte saci cusuţi din piei de «oleni», numai capurile li se vediau afară. Aista care m-a adus pe mine a băut ciai, m-a poftit şi pe mine la ciai, dar nu am vrut. De fapt ei tare să supărau dacă nu îi asculţi, dar nu am putut să beau cînd am văzut atîta murdărie. Eram mulţămită că mă lasă în pace şi nu mă omoară. Bărbatul acela, după ce au băut ciai, s-a vîrît şi el într-un sac de acela de piei de «oleni» şi îndată a adormit. Sforăiau toţi de-a binelea. Eu m-am gribuit aşa cum eram îmbrăcată şi îmi făciam cruce cu limba în gură, căci cu mîna nu mai putiam şi mulţumiam lui Dumnezeu că mă lasă în viaţă. Dar ochii nu i-am închis pînă diminiaţă, cînd înspre ziuă s-a sculat o femeie bătrînă, a eşit din sacul acela în pielia goală, numai cu o prigitoare, tot de piele de «oleni», pusă pe dinainte să nu să vadă goleciunea. Eu cum şediam gribuită, am închis ochii de parcă dormiam şi eu. Ea a prigătit «cachiolul», cazanul, l-a împlut cu apă şi a aprins focul să fiarbă ciai.