Cînd s-a aprins focul bine, eu m-am mişcat oliacă şi mi-am dat picioarele mai spre foc, căci erau aproape îngheţate. M-a bătut oliacă căldura de la foc şi mi-am revenit oliacă, căci strîngiam gura cît putiam, dară tot îmi clănţăniau dinţii de frig.

Aşa am petrecut noaptia aceia. Mă rugam, Doamne, dă-le răsplată acelora care m-au îndreptat pe mine pe drumul acesta, căci parcă nu am făcut nici un rău aşa mare. Dacă nu mi-a permis sănătatia şi nu am putut rezista după o boală atît de gria şi fără nici un tratament, fără mîncare, fără îmbrăcăminte caldă, nu mă mai ţinea puteria să ies la lucru, m-am gîndit din tot sufletu, arală-le Doamne, că mare-i puteria ta.

Atîta groază, frică şi suferinţă, cît am avut în drumul acela, nu am mai avut niciodată. Îşi poate închipui orişicine, în timp de iarnă pe ger de 40 de grade, o femeie să facă un drum de 80 chilometri, pe o «nartă» cu «oleni», prin troiene de-a întregul, fără nici un drum, prin păduri, prin pustiuri. Noaptia nu să vedia nimic, decît omătul că era alb. Mă ţiniam cu atîta frică şi atenţie pe «nartă», că era micuţă şi, dacă zmuciau o dată «olenii» bine, puteai să te rostogoleşti, să rămîi jos în troiene, de nici nu te mai găsia nimeni. Aşa după cum am spus, am noptat o bucată de noapte în «cium». Dimineaţa a prins alţi «oleni» din «stada»{32} lor, că aceia erau obosiţi şi au mai rămas vro 20 chilometri de drum. Acum a fost mai uşor, căci era ziua.

După amiazazi am ajuns la Nîda, la raion, unde era închisoaria. Acolo m-au dat pe mîna miliţiei, iar «tuzemţu» cu «narta» s-a întors şi s-a dus în drumu lui. Miliţia m-a luat, m-a dus la casa care mi-a fost pregătită, a deşcuiat o uşe şi m-a vîrît acolo. Cînd am trecut pragul, am suspinat adînc gîndindu-mă la Dumnezeu, să-mi ajute să împlinesc şi asta şi să mă întorc să-mi văd copiii. După mine a închis iarăşi uşia şi a încuiet-o. În cameră mai erau trei femei sau fete, Dumnezeu le ştie, mai tinere mult ca mine.

La început mi-a fost de ajuns că mi-am liniştit groaza şi frica pe care am tras-o pe drum. Ne mai scotia cîte oliacă pe afară, de bună siamă în convoi. Aşa au trecut vro două zile. Pe urmă m-a luat «nacialnicu» care era peste lumia ceia de la închisoare, m-a dus la «cuhne» şi mi-a spus ca eu să le fierb mîncare la lumia ceia care era acolo. Parcă ce mîncare era de fert acolo! Dimineaţa ferbeam o apă numită ceai, fără zahar, fără nimic. La masă, oliacă de crupe de pros care alergau prin oală că de abia putiai prinde cîte una. Mai puniam oliacă de sare şi asta să numia supă. În altă zi, dacă era oliacă mai desuţ se numia caşe. Şi asta era toată mîncaria. Dară aviam ocupaţie şi îmi trecia timpu mai uşor. Veniau dimineaţa, descuiau uşia şi eşiam din camera ceia. Aduceam apă, aduceam lemne, făciam focu, ferbiam ceaiu şi le împărţiam pînia. Erau de toţi 18 persoane, bărbaţi şi femei, pe care îi scotiau la lucru, la taiet lemne, la rînit omăt sau ce le trebuiau. Aceia primiau cîte şiapte sute de grame de pîne, dar acei care stau în cameră primiau patru sute de grame. Eu cum eşiam diminiaţa din cameră, nu să mai uita nime după mine, îmblam toată ziua slobodă. Mai era acolo pe aproape o baracă mare, unde trăia lume de-a noastră. Fugiam cîte un pic acolo, mai cît prigătiam dc foc şi aduciam apă, căci era cam departe apa, îmi trecia timpu repede şi îmblam toată ziua la aier. Siara iarăşi descuiau uşia şi mergiam la culcare. Aşa mi-au trecut două luni. A fost drumul cu groază şi frică mare, dar acolo pe loc a trecut timpul. De bună siamă că gîndul nu să schimba, tot timpul eram numai cu gîndul la copii. Dară a trecut timpul, s-a împlinit două luni şi mi-au dat drumul.

Era pe la sfirşitul lunei mai. Gerul a trecut, omătul a început să se topiască, pe rîuri s-a făcut apă, pe lîngă mal ghiaţa a început să crepc, să se facă sloiuri, căci ghiaţa era mai groasă de un metru. Nu putiam nici într-un chip să mă întorc la copii. Bărbaţii care erau mai puternici mergeau cu sania cu cîni, de pe sloi pe sloi, uneori putiau sări cînii, alteori mai înotau, dară era periculos. Au trimis şi după mine băieţii o sanie cu cîni, dară eu m-am temut să mă pornesc pe aşa drum. Am mai rămas încă aproape o lună. Am trăit în baracă unde trăia lume adusă aşa ca noi, căci nu era chip să pot pleca la copii. Aviam o rochie de sac pe mine care în aieştia aproape trei luni s-a rupt. Noroc că mai aviam cu mine un sac, în care mi-am luat cu mine vro două rufe de schimb şi o bucăţică de pîne pe drum. Am luat sacul cela, l-am descusut şi am făcut o rochie să o am de drum cu ce ajunge la copii. Pe la sfîrşitul lunei iunie a venit primul vapor. M-am urcat în vapor şi m-am întors la copii. Cînd am ajuns la Şuga, aşa să chema «pasiolca» în care trăiam, mi-a eşit înainte numai băietul cel mic, căci cei doi mai mari erau plecaţi pe mare. Am avut noroc de femeile cu care trăiam în casă, Antemia Paraschiva şi Teşciuc Nadejda, cu care am devenit ca surori de suferinţă, şi au avut grije de copii în timpul cît am lipsit eu. Asta a fost prin anul 1946.

După ce am ajuns acasă, nu peste mult timp m-au chemat înapoi la lucru. Am lucrat mai departe tot ceea ce am lucrat pînă atunci, căci alta nu aviai ce face, dacă nu lucrai nu îţi da carte să poţi cumpăra o bucăţică de pîne. Băieţii lucrau bine. Nu numai ai mei, dară tot tineretu s-a pus pe lucru cu