nădejde, căci altă scăpare nu era. «Nacialnicii» au prins încredere în lumea noastră. Peşte să prindia bine şi au început să cîştige oliacă de bani. Războiul s-a terminat şi a început oliacă altfel de viaţă.

Dar uitam să spun, ce s-a petrecut cu «nacialnicii» care m-au pus pe mine la închisoare. Pînă m-am întors eu înapoi, unu dintre cei doi era de acuma arestat. A furat casa cu bani din «cantoră» şi l-au prins. L-au dus tot acolo la Nîda, unde am fost şi eu. Tot în cursu acelui an a picat şi celalalt la închisoare. Mai spre toamnă m-au trimis pe mine iar la Nîda la raion, la o comisie în spital, că nu eram bine cu sănătatia. Cînd am ajuns la Nîda, mergînd spre spital, am trecut pe lîngă închisoare, unde, în ograda închisorii, i-am văzut că tăiau lemne. M-am dus anume pe aproape de gard şi le-am zis «zdrasţuchi» ca să mă vadă. Nu mi-au răspuns nimic, dar cred că tot s-au gîndit la fapta ce au făcut-o, căci prea în scurt timp au ajuns aice. Peste un an, pe unul l-au dus mai departe, dar unuia i-au dat drumu. Era tot primăvara pe cînd să hrintuia{33} ghiaţa, aşa că el a dat telegramă la familie că s-a liberat şi vine acasă, dar nu a ajuns nici pînă astăzi. Se vede că el s-a pornit printre sloiurile de ghiaţă şi s-a prăpădit pe drum. Aşa cum zice vorba bătrîniască: nu săpa groapa altuia că ai să cazi singur în ea. Aşa că puterea lui Dumnezeu e tare mare şi am cunoscut-o mult, totdeauna, dar mai mult cît am fost pe meleagurile cele amară. Mult am suspinat cu amar şi m-am rugat la Dumnezeu să-mi ajute să pot trece peste toate greutăţile cîte îmi stau înainte şi cu puteria şi ajutorul lui le-am trecut toate.

Aşa că de acuma ne-am mai deprins cu locurile, cu lucru, cu lumia de pe acolo. «Nacialnicii» au prins să aibă încredere în lumia noastră, tineretu a început să se ridice prin muncă cinstită, au început să pună băieţi de-ai noştri «zvinavoi», brigadiri, ca să conducă pescuitu, lucru mergia destul de bine. Din familia noastră lucram trei de acuma.

Băietul cel mare lucra «zvinavoi» la pescuit, aist de a doilea a lucrat o vară ca «matroz» la «rîbniţăle» care aduciau peştele de la pescari, pe urmă i-au dat lui «rîbniţa», adică vasul cu care cara peştele. El primea peştele de la pescari, îl aducea şi-l preda la «labaz». Era lucru cu destul de mare răspundere, cu multă grije ca peştele să se păstreze bine. Se întîmpla că îl prindia un «ştorm», un vînt mare, şi asupra vîntului nu putia să vie cu «parusu», cu pînzele. Zăbovia patru cinci zile, poate şi mai mult, pînă se liniştea timpul. Valurile apei zbătiau barca pe toate părţile, peştele trebuia mereu să-l îngheţe, că de altfel să strica tot peştele. Aşa că era cu mare grije şi răspundere, dar nu a păţit niciodată nimic. A lucrat aşa «priomcic»{34}, cu «parusu» pînă prin anu 1949.

Ei plecau pe apă, eu îi petreciam cu ochii cît îi vediam. Eram cu gîndul numai la Dumnezeu şi mă rugam, mărgînd pe drum sau lucrînd, în gînd mă rugam, ca Dumnezeu să-i aibă în paza lui, să-i firească de orişice nenorocire. Era un dîmb mai înalt, de unde să vedia departe pe apă şi cînd gătiam lucru mergiam acolo şi mă uitam. Vediam în depărtare mare, cîte opt nouă bărci «rîbniţi» într-o parte, altă grămăjoară în altă parte. Acelia erau cîte o brigadă. Mă liniştiam, parcă îmi păria că i-am văzut pe ai mei unde-s şi îmi vediam de triabă. Cînd începia cîte un vînt tare, iarăşi fugiam la dîmbu cela şi mă uitam în ce parte am să-i văd. Dară cînd îi prindiau valurile celia înfuriate tare îi mai zbuciumau. Numa vediai că îi rădică valurile mai sus decît o casă şi, cînd îl da valul în jos şi alt val înalt venia din urmă, sta inima rece. Îţi păria că gata, l-a acoperit valu din urmă, dar îndată vediai că îl rădică iarăşi sus şi iarăşi înapoi în jos. Era de groază cînd te uitai de pe mal, dar cum să simţiau oare aceia care erau pe valuri. Care nu avia pe nime acolo pe apă, se uita oliacă şi se întorcia şi pleca, dar eu nu vram nici să mănînc, nici să mă odihnesc, numai să stau să văd încotro i-or duce valurile. Dacă să întîmpla că era vîntul potrivit, putia cîrmi cu «parusu» şi întră cu «rîbniţele» în rîul care venia spre «pasiolca» unde locuiam, dar dacă era vîntul contra, apoi mergiau unde îi ducia vîntu. Stam cu inima rece pînă înceta vîntu şi venia cineva dintre pescari şi povestia care şi pe unde s-a oprit de vînt. Aviam mare grije, cu toate că ştiam bine că nu le pot ajuta nimic, dar aşa-i mama.

Cînd se întorciau ei de pe mare, eu le povestiam cum alergam cînd să pornia «ştorm» pe cutare dîmb şi mă uitam cum îi zbătiau valurile. Ei mă ocăriau: da de ce alerg eu pe dîmb şi mă uit că nu-i nimic aşa straşnic. Se îmbărbătau înaintea mea, ca să fiu eu mai liniştită. Dară cîteodată iarna, cînd aviau zi de odihnă, să strîngiau mai mulţi băieţi, sfătuiau, îşi aduceau aminte cum au pescuit şi în ce pericole au fost cînd îi prindia «ştormu» chiar în timpul cînd pescuiau şi cu cîtă greutate să putiau trage undeva la un ungheri unde putiau fi puţin scutiţi de valuri. Întîi pînă putiau strînge năvoadele în bărci, apoi pînă ajungiau cu bărcile la «rîbniţăle» cele mai mari. Bărcile erau încărcate cu peşte, mai erau năvoadele şi ei cîte trei oameni în barcă. Cîte pătimeau numai ei ştiu, căci cum îşi dădeau seama că ascult şi eu îndată schimbau vorba. Povestiau multe, nu mai pot să le spun toate aici, atîta una dintre toate, că iera şi de plîns şi de rîs. Cum venia o barcă încărcată, plină cu peşte