şi trei oameni în ea, căci fiecare «lotcă», adică barcă, tot greşesc, după cum să zicia acolo, cu trei oameni să numia un «zvinovoi», şi aşa cum veniau, cu barca plină cu peşte înspre «rîbniţă», unde să-l predeie, deodată a început un «ştorm». Valurile au răsturnat barca, peştele s-a dus tot în apă, oamenii s-au ţinut de barcă şi s-au salvat, dar năvoadele mergiau pe apă. Au mai prins din ele cîte au putut, dar a fost bine că s-au salvat oamenii. Cînd au ajuns aproape de «rîbniţă», unde trebuia să deie peştele, printre toate năvoadele au mai rămas doi peşti încîlciţi. Acela care era «zvinovoi» a luat acei doi peşti în amîndouă mîinile şi tot şi-i vîra singur în ochi zicînd: iacă voi sînteţi vinovaţi, ochilor, că aţi fost pria lacomi şi pentru voi am perdut tot, căci în barcă ar fi fost cel puţin două tone de peşte. Totdeauna înainte dc a se porni «ştormul», peştele juca mai tare şi să prindea bine, dar acei care nu au fost aşa lacomi au presimţit timpul şi au fugit la «rîbniţă». Cînd a venit aista, au avut ce rîde, că aşa îşi făciau din nivoie, voie, şi rîdiau şi glumiau să triacă timpul.

Aşa au lucrat vro cîţiva ani, băietul cel mare lucra «zvinovoi», cel de-al doilea a lucrat la început «matroz», pe urmă «priomcic». Şi-au crescut de acuma vro patru cîni, şi-au făcut o săniuţă. Iarna îi înhămau, mergiau la pădure, aduciau lemne, ba au învăţat şi unu de vînătoare. Primăvara îi tundiam şi eram fericită că aviam acum din ce le face mânuşi şi culţuni pentru iarnă. Torciam şi împletiam pentru ai mei, nu mai mergiam pe la rusoaice. «Nacialnicii» au prins multă încredere în lumia noastră, nu ne mai socoteau cei mai răi oameni din lume, ca la început. Aşa că de acuma mergia mai bine cu lucru, cîştigam cîte oliacă de bani, au început să aducă prin magazine cîte ceva de îmbrăcat, putiai să-ţi mai ascunzi goleciunea. Din partia gurii, mai aduciau cîte un peşte ceva mai gras acasă, iar «nacialnicii» se mai uitau în altă parte cînd treciau ei spre casă. Dacă au crescut băieţii mai mari, au prins încredere în ei şi s-a schimbat oliacă viaţa. Au făcut cerere la «Comendatura» care ne păzia pe noi şi li-a dat permis pentru armă de vînătoare. De acum nu să mai năcăjiau cu laţurile de aţă. Primăvara cînd era timpu de vînătoare îşi luau barca, căci nevoia i-a învăţat şi meseria la lemn, şi au făcut o barcă micuţă. Luau cînele, arma şi să puniau pe barcă. Mergiau cinci şase chilometri, stau toată noaptia, după cum era timpul, şi dimineaţa veniau cel puţin cu cinci şasă reţe sălbatice. Dacă era timpul potrivit aducia şi zece, altă dată şi mai multe, aşa că ne mai împăcăm foamia de acuma. Eram foarte împăcată şi mulţumită cu copiii, căci au fost foarte ascultători, au ţinut foarte mult unu la altu şi au avut grije şi de mine, să nu mă supere cu nimic. Cu mîngîierea asta am trecut peste toate greutăţile cîte au fost împotriva noastră. Au fost foarte stăruitori la lucru, după cum am spus mai sus, de nevoie au învăţat şi meseria la lemn fără nici o şcoală. Vara erau pe apă la pescuit, dar iarna «plotnici», aşa le zicia acolo la cei care lucrau la lemn, construiau bărci şi chiar şi «rîbniţe» de cele mari, cu care îmbiau pe apă, pe care le reparau, dar chiar le şi făcia din nou. Au devenit de acuma foarte văzuţi, căci aviau nivoie de aşa lucratori.

Prin anu 1948 au început să aducă mecanizaţie pentru lucru pe apă. Au adus cîteva «cachere», nişte vaporaşe micuţe, ca să tragă «rîbniţele», să nu se munciască cu «parusele».

În anu 1948 iama l-au trimăs pe băiatul cel mare cu avionul la Tabolschi, un oraş cam la vro cinci sute de chilometri depărtare de unde trăiam, ca să înveţe a lucra pe «cacher». A stat vro trei luni şi spre primăvară s-a întors înapoi. Pe la jumătatea lui iunie, căci pe atunci se curăţia ghiaţa de pe ape, au eşit la pescuit. Pe dînsu l-au pus pe «cacher» să lucreze cu încă opt oameni, căci aşa lucrau şi pe «rîbniţă» cîte nouă oameni. Acuma le era mai uşor, căci «cacheru» avia motor şi îl conducia unde le trebuia, nu ca «rîbniţă» cu «parus» care mergea cum bătia vîntul. Cel de-al doilia a mai lucrat la «priomcă» vara aceia, adică primia şi căra peştele de la pescari.

De acuma s-a rădicat şi băietul cel mai mic. Vrea şi el să lucreze, să capete o bucăţică de pîne mai marişoară. M-am gîndit să nu margă deodată pe apă. S-a apucat să lucreze cu un cal, să-l poarte pe «nacialnicu» de la organizaţia care primia toate productele de la vapor pentru mai multe «pasiolci», satişoare, împrejur. Organizaţia ceia se numia «rîbcop». În primăvara anului 1948, prin luna mai, cînd începia ghiaţa să crepe sloiuri, i-a trebuit «nacialnicului» să meargă la o «pasiolcă» cam la vro 80 chilometri. Era de acuma periculos, căci ghiaţa era croită sloiuri, groase de un metru şi mai bine. Sloiurile mari ţin mare greutate pe ele şi apa nu-i repede curgătoare să le ducă, plutesc aşa aproape o lună, pînă încet să curăţă apa. Atunci i-a trebuit «nacialnicului» numaidecît să miargă. S-au pornit numai ei doi în sanie, deşi a văzut bine că e periculos. Băietul era tînăr, încă nu a îmbiat drumuri lungi să judece ce să poate întîmpla, dar «nacialnicu» şi-a făcut curaj, hai că o să ajungem, şi s-au pornit. El, mai în vîrstă, ştia bine ce să poate întîmpla. A luat o funie bună, i-a făcut la un capăt juvăţ şi a pus-o în sanie lîngă ei. Băietul s-a uitat, dar nu ştia pentru ce a pus-o. Au mers ei mai bine de jumatate de drum, cînd deodată sloiurile se depărtează unu de altu şi calul pică în apă. «Nacialnicu» apucă repede funia ce era pregătită cu juvăţ, o aruncă calului de