gît şi trag amîndoi de funie de-l înăduşe pe cal. Atunci apa l-a ridicat pe cal în sus şi l-au scos. I-a dat drumu juvăţului, calul şi-a venit în fire şi au plecat mai departe. Acest lucru era obişnuit la ei, de asta el şi-a pregătit la îndemînă funia. Au ajuns la «pasiolcă» unde erau porniţi, şi-a făcut treburile şi s-a grăbit să se întoarcă înapoi. La întoarcere, a venit bine o bucată de drum, cam vro patru chilometri pînă a ajunge la o altă «pasiolcă». Văzînd că e ceva rău înainte, l-a trimis pc băiet să vadă ce-i. Băietul s-a coborît din sanie, merge înainte şi se uită ce-i. Ghiaţa era depărtată sloi de sloi, dară nu să cunoştia, că era astupat cu omăt, şi cînd calcă baictu, să duce în apă pînă subsuori. S-a oprit cu mînile pe ghiaţă, l-a prins «nacialnicu» şi l-a scos, dar să se schimbe nu avia cu ce. Au mers încă vro patru chilometri pînă au ajuns la «pasiolca» care le era mai aproape. Acolo erau la lucru băieţi de-ai noştri, care i-au dat cîte ceva uscat şi a lepădat hainele cele ude de pe dînsu. Dară vă puteţi închipui cît de plăcut a fost să mergi patru chilometri cu toate straiele ude pînă la chele. În fine, a ajuns acasă năcăjit ca vai de dînsu. Mi-a dat straiele celea cu care a fost îmbrăcat, un bolomoz ud, îngheţat, nici nu mă pricipiam ce poate fi aceia. Cînd a intrat în casă, s-a dezbrăcat de «pinjiac»{35}, a rămas în pielia goală şi îmi cere să-i dau schimburi să se îmbrace. I-am dat, s-a îmbrăcat şi pe urmă a început să-mi povestească de toate cîte a petrecut, cum s-au dezbrăcat băieţii şi i-au dat unu «pinjiac», altu pantaloni, camaşe. Izmene nu au avut de unde să-i deie, căci nu aviau mai multe rînduri cu ei. De aiestia întîmplări erau multe.

În iama anului 1949 l-au trimis pe băietul cel mare, Mitruţă, la pescuit cu «sîtele» pe sub ghiaţă, căci aşa pescuiau totdeauna. Să întorciau pe la sfîrşitul lui septemvre de pe apă, de la pescuit, stătiau vro jumătate de lună, pînă să întăria oliacă ghiaţa, schimbau uneltele de pescuit, luau altele pe care le da drumu pe sub ghiaţă şi prindiau peşte. În acea iamă l-au trimis pe Mitruţă, băietul cel mare, ca brigadir cu pescarii aceia de iarnă, să le poarte grijia, să le ducă pîne, lemne, dacă «sîtele» acelia să rup, să farmă, să le ducă altele. Pentru transport i-o dat un cal şi o sanie să aibă cu ce îmbla, căci era depărtare cam de vro optzeci de chilometri. Pescuitul acesta de iarnă dura cam pînă la sfîrşitul lui februarie, începutul lui martie.

Cam prin luna decemvre, într-o zi a început oliacă de «buran», de viscol, care pînă către siară s-a întărit, gerul era peste 40 grade şi de «buran» nu vediai doi paşi înaintia ochilor. Ni-am strîns siara de la lucru, ni-am oploşit pc lîngă sobă şi mai povestiam care şi de-ale lui, căci trăiam mai multe familii într-o casă. Unu zice, un stăpîn bun nu ar scoate nici cînele afară pe aşa un timp. Altu zice, vai de capul acelora pe care i-a prins în drum «buranul» acesta. Mie mi s-a făcut inima parcă o piatră şi nu putiam vorbi nimic. Mă întrebau femeile de ce şed aşa, îs bolnavă ceva sau ce-i cu mine. Eu le spumam, nu-s bolnavă, dar aşa mi-i de greu pe inimă, că nu mai pot. Şi aşia ni-am culcat. A doua zi am mers la lucru, a treia zi după asta a venit Mitruţă de la pescarii de pe mare. Ne-am bucurat că l-am văzut, dar nu am avut cînd sta mult de vorbă, căci el au mers pe la «cantor», şi-a făcut treburile lui.

După ce au fost venit, s-a făcut siara, a dormit cu noi o noapte şi ni a povestit despre drumul lui, ce a pătimit. S-a pornit în ziua aceia să vie după pîne şi lemne pentru lucrători. Cînd s-a pornit de acolo, începia aşa oliacă de «buran», dar pe la o bucată de drum s-a făcut din ce în ce mai tare. A început să se întunice şi «buranul» şi gerul s-au făcut şi mai tari, dar dacă era pornit în drum, a mers tot înainte. Dar acolo, de geruri aşa mari, ghiaţa crapă şi să depărtiază una de alta de un metru, poate şi mai bine. Şi cum venia el cu sania cu cal, deodată cade calul într-o crăpătură de ghiaţă. El şi sania au rămas pe ghiaţă. Na, de acuma fă ce ştii. Era un ger cu «buran» nemaipomenit. Să lase calu acolo să se înece, îl aştiaptă criminalul. I-a aruncat funia pe gît şi l-a înăduşit, după cum era obiceiul. Dacă l-a înăduşit, apa l-a aruncat diasupra, dară cum să-l scoţi afară pe ghiaţă de unu singur. A doilia, ghiaţa era lucioasă ca sticla. Te apropii de marginia gheţei să tragi calul şi aluneci singur în apă, n-ai de ce să le ţii. Avia un topor cu el, a farmat sania, a făcut cu toporu o gaură în ghiaţă şi a pus în gaură aşa ca un stîlp, să aibă de ce să ţine, să nu lunice şi el în apă. După o muncă destul de grea, a reuşit şi a scos calul pe ghiaţă. Dară ce să vezi, calul cît a stal în apă rece, dacă l-a scos pe ghiaţă la ger şi omăt a îngheţat şi abia cu mare greu l-a rădicat pe picioare şi a pomit încet înapoi spre «palatcă». De coama şi coada udă s-a mai lipit omăt şi s-au făcut ca doi bolovani. Calul ud şi îngheţat abia păşia. Mitruţă mergia de partea vîntului să nu-l deie jos, că mai mult nu-l mai putia rădica. Era destul de departe pînă înapoi la «palatcă», poate ca vro douăzeci de chilometri. Cu mare greu au început să se apropie, dar cînd a început să se vadă «palatca» cînii au pomit să latre, căci lucrătorii