aviau şi cîni cu ei. Lucrătorii au eşit să vadă de ce latră şi cînd s-au uitat au văzut departe în zare că vine ceva, o vămîi mare asupra lor. Ei s-au dat îndărăt în «palatcă» şi şi-au luat armele. Aveau cu ei puşti de vînătoare, alţii «lomurile», nişte druci de fier cu care dezbătiau ghiaţa, căci s-au spariet că cine ştie ce dihanie sălbatică vine la ei. Şi aşteptau gata cu toţii să se apropie mai bine ca să tragă cu armele. A avut noroc căci cum s-a mai apropiat, cînii au alergat şi l-au cunoscut şi nu au mai latrat. Atunci au stat cu armele şi nu au mai tras. Dacă a ajuns la «palatcă», a vîrît calu în «palatcă», a făcut foc, l-au dezghiţat, l-au uscat şi a doua zi au pornit iarăşi. Şi a ajuns cu bine. De aiestia au fost nenumărate cazuri, dară toate e pria mult să le scriu.

Pe dînşii îi trimitiau unde le trebuia. Că era drumu cu pericol sau cu alte greutăţi, nu putia să deschidă gura, să spuie că nu poate sau că îi e frică sau altceva. Dacă ţi-a spus, trebuia să împlineşti. Ei trebuiau să plece. Eu îi pregătiam cu ce putiam. Parcă ce aviam? Cu ce putiam să-i prigătesc? Spălam o rufă ce o avia, o mai cîrpiam, le puniam şi mă uitam în urma lor cît îi putiam vedia. Mă întorciam înapoi, dară numai Dumnezeu îmi ştia cum îmi era mie inima. Cu toate că ştiam că nu le pot ajuta cu nimic, eram tare neliniştită şi mă munciau felurite gînduri pînă îi vediam întorşi înapoi. Numai cu gîndul la Dumnezeu eram şi mă rugam neîncetat, mărgînd pe drum, lucrînd, ca el să-i păziască şi să-i firiască de toate nenorocirile. Şi am cunoscut că puteria lui Dumnezeu e foarte mare şi te poate ajuta.

Aşa au terminat pescuitul de iarnă. Prin luna martie s-au întors de la pescuit, au lucrat pe loc şi am fost împreună pînă în primăvară, prin luna iunie. Cum s-au curăţit apele de ghiaţă, au mers din nou la pescuit. Băietul cel mare a mers cu «cachcru», a doilea băiet a mers mai departe cu «parosu» la carat peşte şi a treilia lucra cu calu pe uscat.

De acuma ei nu m-au mai lasat pe mine să lucrez. Nici cu sănătatia nu mai eram bine. Au îmbiat ei pe la «cantor», au vorbit şi m-au scos din lucru. Mi-au zis, de amu mamo îţi ajunge cît ti-ai muncit, şi la lucru ai îmbiat şi de noi ai avut grije, să ne speli, să ne cîrpeşti, să ne faci mîncare. Acuma noi am crescut, lucrăm toţi trei, dumneata de acuma stai acasă, că noi sîntem toţi mari şi sîntem în stare să te întreţinem şi pe dumneata. Cu toate că eu nu m-am lăsat în nădejdia lor să mă întreţie, că încă putiam şi eu mişca, dară parcă cuvintele eştia mi-au dat multă mîngîiere, că am văzut că îşi cunosc datoria lor faţă de mamă. Şi aşa m-au scos din lucru şi am rămas acasă din vara anului 1949.

Traiul a început să se mai uşureze. în anul 1950 s-au ridicat cărţile de pîne. Atunci ni-a părut că am ajuns în rai. Nu ne venia să credem că de acuma noi putem cumpăra pîne cîtă ne trebuie, să ne săturăm. Saraca lume, cumpăra care şi mai multă pîne, nu le venia a crede că de acuma are să fie tot timpu fără carte. Ziceau între ei, poate că aşa vor lăsa două trei zile, să vadă ce a face lumia, şi pe urmă iarăşi o da cu normă. Dară din anu cela nu au mai fost carte pentru pîne şi a încetat lumia să cumpere pîne să facă „zapas”{36}. Cumpăra fiecare cît îi trebuia să mănînce. Să vede că din timpul cela s-a mai uşurat sarcina de pe noi.

Eram acolo tot felul de năţii, erau poloni, filandeji, calmîci, ruşi, români, tatari. Şi din anul 1950 au început să evacuieze năţiile. Întîi au început cu filandejii. I-au chemat la «comendatura», aşa-i zicia la miliţia care ne păzia. Le-au făcut documente, i-au strîns pe toţi, i-au pus pe vapor şi au plecat în ţara lor. A doilia rînd au făcut cu polonii. I-au ales, li-au făcut documente şi iarăşi i-au pus pe vapor şi au plecat în ţara lor. Pe urmă tot aşa au făcut cu calmîcii şi cu tatarii. Li-au dat voie să plece la locurile lor. Au mai fost ruşi de pe la Astrahan, tot au început să-i aliagă. Acuma a fost ajuns rîndu la noi românii. Au început să ne cheme la «comendatură», să ne cerceteze, căci erau bucovineni şi basarabeni. Bucovinenii ne-am scris în toate documentele că sîntem români, dar basarabenii au fost scrişi moldoveni. De acuma au început să aliagă. Care erau scrişi români, să-i evacuieze în România. Au început să ne cheme la «comendatură», să ne scrie documentele. Ne-am bucurat că vom scăpa şi noi. Aşa au lucrat cîteva zile, îi chema pe toţi care erau scrişi români. Basarabenii să uitau cam rău la noi, ziciau, iacă voi v-aţi scris români şi îţi pleca, dar noi trebuie să mai rămînem. Cînd într-o bună zi, ne spune că s-a anulat tot scrisul românilor, căci regele Mihai a părăsit ţara. Am rămas iarăşi fără nici o nădejde, dară ce putiai să faci.

Am lucrat cu credinţă mai departe, ca să putem scăpa oliacă din greutăţi. Băieţii lucrau toţi trei, pîne puteai cumpăra cît îţi trebuia, dară tare ne-am săturat de locurile celia pustii. Vara ţinia numai trei luni. În timpu ista era oliacă dc cald, dară nu-ţi tihnia căldura ceia, căci ţînţarii îţi sugiau tot sîngcle.

Dacă ai fi vrut să stai oliacă afară la aier, nu dovediai să te aperi cu mînile de ţînţari. Dacă stai în casă şi vrai să deschizi uşia, să schimbi oliacă aierul, trebuia să pui într-o caldare nişte putregai, să-l aprinzi, să facă fum tare, să o pui în prag la uşe şi apoi să deschizi uşa. Altfel ţînţarii năvăliau