De acuma ne-am dedat aşia, căci nu putiai schimba nimic. Eram bucuroşi că nu mai înduram atîta foame şi căutam să muncim cît mai mult să putem avia cele trebuincioase pentru viaţă. Băieţii au cumpărat o viţăluşcă, căci cu ce ai crescut, cu ce ai fost deprins, la aceia te trage inima. Ei erau toţi trei în lucru, cu stăteam acasă, strîngiam «iagăde» pentru iamă, îngrijiam viţăluşcă. Cum am spus, au făcut băieţii o barcă sau luntre mică pe care o mînam cu vîslele pe apă. Mergiam cu ea cîte 7, 8 şi 10 chilometri pe apă, pînă unde putiai găsi un loc mai rădicat, cu iarbă de cosit pentru iarnă. La început am muncit mult în zădar, pînă am deprins harul cum trebuia făcut. Numai cosiam iarba şi aşteptam puţin să se usuce, cînd apa creştia oliacă şi o lua gata cosită. Şi dacă era pusă în căpiţe, cînd creştia apa, tot o rădica şi o ducia. Aşia am păţit de mai multe ori. Pe urmă am făcut capre înalte de un stat de om. Acelia trebuiau făcute tari, că de nu, cînd venia apa mare le zmulgia şi pc acelia şi le ducia. Păziam cînd bătia vîntu de la «iug»{37} pentru că atunci apa scădia şi ne siliam în timpul cela cît putiam să cosim. Cum se întorcia vîntul de la «sever», apa începia să criască şi rădicam finul pe caprele celia. Şi aşa putiam scăpa finul pentru iarnă. Era destul dc greu să mîi cu vîslele luntria pe apă. Pînă ajungiai pe loc, nu-ţi simţiai mînile de oboseală, apoi trăgiai coasa toată ziua şi iarăşi înapoi la vîslit. Cînd putiau, mai fugiau şi băieţii şi îmi ajutau, căci unu singur nici nu putia să-l care şi să-l clădiască sus pe caprele celia. Cînd venia cu «priomca» cu peşte, Vasile cel mijlociu, pînă îi ajungea rîndul să-l discarce, venia şi îmi ajuta la strînsul finului. Toader, cel mai mic, venia cu mine mai adesia, căci lucra încă pe uscat. Mai să ceria din lucru, mai fugia şi fără voie şi aşia ne munciam, căci nu ştiam cu ce să mai depărtăm greutăţile şi neajunsurile. Am ajuns că viţăluşca ceia s-a făcut vacă. Acuma mulgiam şi aviam cu ce ne îndulci sufletu. Era destulă muncă ca să poţi ţinia vacuţa ceia, dar nc mîngîiam că e a noastră. Cîtă muncă era pînă strîngiai finul cela şi pe urmă nu-l putiai aduce pe apă, căci nu putiai ajunge cu luntria pînă aproape de el. Îl putiai căra numai iarna cînd erau apele îngheţate. Aviam de acuma patru cîni pe care i-am crescut, iar băieţii au făcut o sanie. În timpul iernii mai mult duminica, cînd aviau «vîhodnoi», zi de odihnă, în loc să se odihniască, înhămau cînii la sanie, mergiau şi aduciau finul pentru vacă şi lemne pentru foc. Aşia îşi petreceau duminicile şi zilele de odihnă.

Au mai trecut vro doi ani, s-a mai înmulţit mccanizaţia pentru lucrători, au mai adus cîteva «cachere». În sezonul de vară a anului 1953, Vasile, băietul cel mijlociu, care căra peştele cu «rîbniţă» de la pescari, a trecut de pe «rîbniţă» pe «cacher». De acuma trăgia «rîbniţele» cu «cacheru», nu să mai muncia cu «paroscle». Cînd a venit iarna, l-au trimis pe Vasile la învăţat, într-un orăşel, Salihard, la vro trei sute de chilometri depărtare de locul unde trăiam. Primăvara s-a întors înapoi şi peste vară a lucrat capitan pe «cacher». Mitruţă lucra capitan pe «cacherul» cu care pescuia, iar Vasile lucra capitan la transport. «Cacherul» cu care căra peştele de la pescari, de multe ori trebuia să ducă butoaie cu peşte sărat pînă la Salihard, altă dată şi mai departe, dacă nu era alt transport, înapoi trăgia pe apă plute de lemn. Aşa-i era lucru lui, îmbla sute de chilometri pe apă. Tot în vara ceia l-a luat pe fratele lui, pe Toader, să lucreze «matroz» pe «cacherul» unde lucra Vasile. Lucrau de acuma toţi trei pe apă. Am rămas eu singură pe mal.

Vremurile s-au mai schimbat şi viaţa s-a mai uşurat puţin. Principalul era că nu mai eram flămînzi, pîne de acuma era cît îţi trebuia, cînd veniau copiii de pe mare aduciau cîte un peşte, cît mai gras şi mai frumos, cu toate că tot nu era voie, dară ei erau lucrători vechi, lucrau cinstit şi nu să uitau rău în urma lor. Aşa a lucrat doi ani, cel mai mic «matroz» pe «cacher», pe urmă a lucrat şi el ajutor de capitan. Lucrau bine, bani cîştigau, şi-au făcut de îmbrăcat oliacă. Eu acasă îngrijiam de văcuţă, strîngiam «iagăde» pentru iamă, la pregătiam pe cînd veniau aieşti doi cu transportu de peşte, să fie «iagăde» strînse, să aibă cu ce îşi răcori sufletu, căci veniau osteniţi de pe valurile apei. Şi cu toate că de acuma era pîne de ajuns, dară cît puteai mînca numai de acelaşi fel, pîne şi peşte, alta nu aviai cu ce schimba. Faţă de timpurile de la început, socotiam că e bine. Cînd eşti tot timpul flămînd te gîndiai numai să ai cu ce îţi sătura sufletu, dar dacă era pîne de ajuns, totuşi mai ceria corpul şi altă ceva. De aceea mă străduiam să le strîng «iagăde» de ajuns, căci atîta fructă era pe acolo. Cînd veniau de pe mare nu întrebau de altă mîncare, numai dacă sînt «iagăde» strînse. Mîncau acasă, le pregătiam şi luau cu ei pe mare, îi duciau şi celui de la pescuit. Parcă mă simţiam mai uşor cînd îi vediam şi puteam să le dau oliacă de fructe să-şi răcoriască sufletu.

Ne-am fost deprins de acuma cu viaţa aceia, căci dacă nu putiai face nici o schimbare, trebuia să spui că aşa e bine, dară gîndul şi dorul de locurile în care te-ai născut te chinuiau neîncetat. De acuma au dat drumul să îmbie scrisori