acolo la noi, la «sever». Am scris şi eu în satul meu, la niamuri. Am fost bucuroasă de primul cuvînt, să aud ce s-a petrecut cu scumpa mia mamă. Peste scurt timp mi-a răspuns o cumnată, că la două săptămîni după ce ni-a rădicat pe noi s-a întors din nou armata română. Au venit fraţii mei, au găsit-o pe mama în viaţă şi au luat-o cu ei în România. Am avut multă mîngîiere cînd am cetit şi am auzit că scumpa mea mamă a ajuns pe mînile fraţilor mei şi copiii ei. Căci durerea mea a fost nespus de mare cînd m-au despărţit de ea, cînd m-au răpit duşmanii din cuibul meu şi a rămas dulcea mea mamă bolnavă în pat. Această durere în suflet m-a muncit mai rău decît toate greutăţile cîte le-am petrecut.

M-am frămîntat mult pînă am putut să-i găsesc cu scrisoaria pe fraţii mei în România. În sfîrşit, am reuşit şi i-am găsit, li-am dat adresa mea şi ei au dat-o şi altui frate care trăia în Anglia. După asta, am corespondat regulat cu fraţii. Cele dintîi cuvinte ce le-am scris la fraţii mei au fost să-mi dea veşti despre scumpa mea mamă. Mi-a răspuns imediat fratele ccl mare, Ionică, din Bucureşti. Nu a vrut să mă supere în prima scrisoare şi nu mi-a scris adevărul. Mi-a scris să fiu pe pace, că mama e îngrijită bine, are tot ce-i trebuie, dar al doilea frate mi-a scris adevărat: surioară dragă, nu plîngc şi nu te întrista, că aşa-i legia pămîntului şi trebuie toţi să o împlinim. Să ştii că scumpa noastră mamă s-a stins din viaţă la 23 decembrie 1945. Cît a fost în viaţă, numai despre voi a vorbit, ar fi fost tare bucuroasă să fi auzit macar un cuvînt despre voi, că sînteţi în viaţă, închidea ochii cu sufletul mai împăcat. Am cetit aceste scrisori, m-am bucurat că i-am găsit pe fraţii mei şi am plîns mult cînd am cetit despre mama, că nu am să o văd mai mult. Şi iarăşi m-am mîngîiat singură şi am zis, bine că a dat Dumnezeu şi a ţinut-o în viaţă şi a fost pe mîna fraţilor aproape patru ani. S-a mîngîiat măcar cu o parte dintre copiii ei, căci toată viaţa a trăit cu mult dor pentru copii.

De atunci am corespondat regulat cu fraţii mei. După ce i-am comunicat adresa mea şi la al treilea frate, care trăia în Anglia, în scurt timp am primit şi de la acela scrisoare. De cînd am început să primesc scrisori de la scumpii mei fraţi, mi-a părut că am reînviat din morţi. De cum ni-a răpit din cuibul nostru şi pînă m-am găsit cu fraţii mei am crezut că sînt pierdută pentru totdeauna, într-aşa mare depărtare şi pustiitate am fost duşi.

Cînd eram copilă mică, dacă se îmbolnăvia cineva, nu se alerga aşa repede la doctori, ci era cîte o babă bătrînă care venia la bolnav, îl freca cu ceva, îl oblojia cu nişte buruiene, îl mai descînta în nişte apă şi-l spala pe bolnav. Cînd îl spăla cu apa ceia descîntată, mai spunia multe din gură, dar eu numai atîta ţin minte cum da baba cu mîna îndărăpt spre bolnav şi tot spunia din gură că să iasă răul din bolnav, să miargă în locuri pustii, în locuri depărtate, în locuri unde cucoşii nu cîntă şi oamenii nu îmblă. Atunci mă gîndiam oare unde sînt locuri în care oamenii nu îmblă şi cucoşii nu cîntă, dar acuma cînd ni-au dus pe noi, am văzut că ni-au dus pe locuri care încă nu au fost călcate de fiinţă ominiască. Cît te uitai cu ochii nu vedeai nimic decît pustiitate, tundră cu nişte ciritei şi mlăşniţă.

Acolo au trăit numai nişte oameni sălbatici, care să hrăniau cu carne crudă, peşte crud, beau sînge de «oleni», să îmbrăcau cu pei de «oleni», altă îmbrăcăminte ei nu ştiau. Pustiul era destul de mare, dar oamenii ceia, cărora le ziciau «tuzemţi» sau «neniţi», nu erau tare mulţi. Ei îşi făciau «ciumurilc» lor mai mult pe malul apei, aşa că nu au călcat ei toată tundra ceia.

Cei mai tineri dintre ei înţălegiau limba rusiască, să întîlniau la lucru, mai ales la pescuit şi vorbiau cîte puţin unii cu alţii, dar pria multă prietenie nu putiai face cu ei. Credeau în Dumnezeu în feliu lor. Era cîte unu care mai sta de vorbă cu de-ai noştri, înţălegia cîteva vorbe pe ruseşte, mai arăta pe semne şi spunia de credinţa lor. Acuma a slăbit şi la ei credinţa, dar pe timpuri, cînd era ţaru Nicolai, aviau turmele lor de «oleni» şi aviau locu lor anumit unde să rugau. Pe un dîmb unde erau cîţiva copaci mai înalţi aninau pe copacii aceia pei de «oleni», aveau şi ceva material pe care îl păstrau din moş strămoş şi aninau totul pe copaci. Acela era locu lor de rugăciune şi tot acolo da jertfă din turma lor de «oleni». Din cîţi «oleni» avia, al şiaptălia «olen» îl da jertfă, făciau foc şi îl ardiau. Asta faciau mai demult, dar acuma, de cînd eram noi pc acolo, nu mai aviau de unde da jertfă, dar de dîmbu cela tot îşi amintiau, îi spuniau «sfetoi mîşt», adică dialul sfînt. Am fost de multe ori şi am strîns «iagăde» de pe «sfetoi mîşt». Aviau multe însemnări în feliu lor. Dacă erau la pescuit şi să întîmpla să pice un om în apă, deşi ei aviau posibilitatea să-i deie ajutor, să-l scape, nu-i da ajutor pentru nimic în lume. Să fi fost de-ai noştri sau de-ai lor, îl lăsau să se înece. Spuniau că acela, dacă a picat în apă, Dumnezeu îl cere şi nu trebuie să-l ajuţi. Acum în timpurile din urmă au început să-i civilizeză şi pe ei. Li-au făcut casă, i-au pus să trăiască în casă, dară ei ce făceau, înaintea casei puniau «ciumu» şi trăiau în «cium», spuniau că în casă nu-i bine de trăit. Pe copii îi luau la şcoală, îi învăţau a scrie, a citi, le dau îmbrăcăminte şi nu-i