mai lăsau să îmble îmbrăcaţi cu pei de «oleni». I-au pus într-o casă, aşa ca un fel de internat, li-au dat paturi curate, le ferbia mîncare, dar ei nu erau mulţămiţi deloc şi căutau care cum putia şi fugiau la «ciumul» lor. Acolo dormiau pe pămînt în pei de «oleni» şi acolo le era bine. Trăiau mai mult pe malul apelor şi lucrau mai mult la pescuit, căci alt lucru nu ştiau să lucreze. Dară niciodată nu s-ar fi dezbrăcat să se spele cu apă pe trup. Asta la ei nu exista, de mici copii şi pînă la bătrîneţe nu să spalau pe trup. Dacă să năştia un copil, doamne fereşte să-l fi pus în apă să-l scalde. Aviau un fel de coşiarcă tot din pei de «oleni» şi în coşiarca ceia puneau păr mult, tuns de pe peile de «oleni». Copilul cum să năştia îl puniau în coşiarca ceia cu păr şi copilul foia acolo cu picioarele, cu mînuţăle şi să curăţia trupul, dar cu apă nu-1 spăla deloc. Aşia era viaţa lor. Le plăcia mult să beie rachiu, dar dacă beau degrabă să îmbătau şi cum să îmbătau începiau să joace şi să cînte. Dară cum le era jocul şi cîntecu lor? Cum şediau jos pe pămînt, în şezut, căci ei nu aviau scaune, se tot învîrtiau roată şi ziciau din gură «cium moiu naita moia oleni moia», asta ar însămna că el are «cium» şi are sanie şi are«oleni". Cu asta să bucurau ei, asta le era toată petreceria lor. Dar dacă muria cineva din familia lor, după cum am povestit mai sus, puniau totul ce aviau lîngă el, îl puniau pe o «nartă», adică pe o sanie, îl duciau departe pe tundră şi îl lăsau acolo. Şi în locu celui care a murit făciau o păpuşe din bulendre şi de cîte ori să puniau la masă puniau păpuşia ceia în rînd cu ei la masă. Aşia o păstrau un an de zile, asta era la ei pomeniria celui care muria.

Iacă în aşa locuri am fost duşi noi, aproape de polul nord. Acolo să numia «imalu nenetchi ocrug».

Am petrecut acolo floaria vieţii, cînd trebuiau copiii să criască, să prindă putere, cînd trebuiau copiii să deprindă cum să trăieşte, cum să se poarte cu lumia, să înveţe ceva pentru viitorul lor. Nu a fost posibilitatea, dar totuşi prin muncă destul de gria nu ni-am lăsat la perit. Au lucrat cinstit copiii şi au prins încredere în ei şi au învăţat ceea ce s-a putut acolo. Lucrau acuma capitani pe «cacher» şi cîştigau binişor. Am crescut văcuţă, era ce mînca, era de acuma cu ce să îmbrăca. Dar străinătatia şi dorul de locurile unde te-ai născut te chinuiau neîncetat.

Au început să deie drumul în «otpusc»{38}, pe o lună, la locurile de unde ai fost luat. Mare mi-a fost neliniştia pînă am putut să plec şi eu. Cu toate că eu acuma nu mai eram în lucru şi putiam pleca orişicînd, dar parcă nu aviam îndrăznială să mă pornesc singură la un drum aşia lung. Băieţilor nu le da drumu cît era sezonul de lucru pe apă. Cu nerăbdare am aşteptat pînă s-a gătit lucru pe apă. Cînd au venit băieţii de pe apă, le-am spus lor că tare aş dori să văd locul unde m-am născut. Ei mi-au spus, bine, o să-ţi împlinim această dorinţă. Au făcut cerere la «nacialnici», dar nu li-a dat voie. Au spus că mai întîi trebuie scos tot caravanul pe mal, adică toate vasele trebuiau scoase pe mal cînd îngheţa apa. Asta făciau totdiauna, că în timpul iernii le tocmiau, le pregătiau pentru altă vară. Aşa că pînă au gătit acest lucru, a mai trecut vro două luni.

Aşa că după multă aşteptare a ajuns şi momentu dorit, în anul 1956, la sfîrşitul lunii ianuarie, a luat «otpusc» băietul cel mijlociu, Vasile. M-a însoţit pe mine la drum şi am pornit spre locurile dorite. Era un ger destul de tare. După ce am trecut munţii Urali, a început să fie mai slab gerul, dacă am ajuns la Moscova, nu era ger aproape deloc. De ce veniam mai aproape, gerul tot scădia. Cînd am trecut în Ucraina, ne-am mirat văzînd lumia aşia uşor îmbrăcată. Prin unele locuri copiii să jucau cu mingea, pe cîmp sămănăturile să vedeau înverzite. Pentru noi parcă era o mirare, căci unde am trăit nu vedeai pămînt gol pînă în luna lui iunie. Am trecut în Basarabia, acolo era încă mai cald şi mai frumos. După aproape o săptămînă de drum, am ajuns la locurile noastre. Ni-am dat jos în gară la Cernăuţi. Am mers mai întîi la prietina noastră Călina, cu care am trăit mai mulţi ani împreună la «sever».

A doua zi am venit în Mahala, în satul natal. M-am bucurat că am ajuns să văd locurile unde m-am născut, dar apoi m-am întristat că din familia mea nu am mai găsit pe nimene. Din partea bărbatului mai era o soră şi un frate, care atunci a scăpat de la închisoare unde a fost zece ani. În sfîrşit mai erau nepoţii, finii, nănaşii, unii prietini. Ni-au primit bine, dar a fost dureros că nu am găsit pe nime dintre ai mei. Pe la casa noastră numai pe la poartă am trecut. Casa era ocupată, trăiau străini în casa noastră şi nu am vrut să intru. Timpul era tare cald şi frumos, parcă nu mă putiam sătura de aieru cela aşa plăcut. Eram tare bucuroasă să stau cu cineva de vorbă, să-mi povestiască cum s-a petrecut cu scumpa mea mamă şi, ori şi cu cine am sfătuit, mi-a spus aşa cum mi-au scris şi fraţii. La două săptămîni după ce ni-a rădicat pe noi, a venit armata română şi mama a fost salvată de fraţii mei. Asta a fost mîngîierea mea. Căci şiapte copii a crescut şi acum a rămas bolnavă singură între patru pereţi, fără să-şi poată lua o lingură de apă. Asta mi-a fost mîngîierea că am ştiut că a rămas în viaţă şi s-a văzut pe mîna copiilor