La masă mîncarăm și băurăm zdravăn. La cafea medicii povestiră anecdote, tot despre medici, care se plasau cu un an în urmă, cînd li se desființaseră cabinetele particulare. Rațiunea cică ar fi fost următoarea: în zilele noastre nu se mai poate pune un diagnostic fără analize prealabile de laborator. Or, cine avea laboratoare? Spitalele. Deci bolnavul era dirijat tot acolo, și le obținea gratuit. Atunci de ce să ia medicul particular bani bolnavului? Să-l îngrijească în spital, unde salariatul avea asistență gratuită. Reacția medicilor: de furie, dar nu împotriva legiuitorului, ci a bolnavilor, ca și cînd ei ar fi venit cu decretul. În ce fel? expedierea lor rapidă de la consultații, în următorul stil: urma anecdota… Medicul, grăbit și nervos: dumneata de ce suferi? Pacientul: domnule doctor, eu nu mai pot să urinez… Medicul: cîți ani ai? Pacientul: șaptezeci… Medicul: ai urinat destul! Următorul! Vine o gravidă: dumneata ce ai? Gravida: domnule doctor, copilul meu stă strîmb, ce fac eu cînd o să nasc? Medicul: cum te cheamă? Gravida: Leibovici… Medicul (ridicînd glasul): Leibovici? Se descurcă el! Cine e la rînd? Ei, dă-i drumul! Pacientul: domnule doctor, eu sufăr de o boală foarte ciudată! Medicul (extrem de grăbit): lasă considerațiile, spune! Pacientul: domnule doctor, eu ce mănînc aia fac… Medicul: adică, vorbește clar… Pacientul: dacă mănînc fasole, fasole fac, dacă mănînc varză, tot varză fac… Medicul (dumirit): aha! și ce-ai vrea dumneata? Pacientul (umil): să fac și eu normal. Medicul (expeditiv): mănîncă căcat! Altul la rînd… Șeful grupului nostru de schiori, vestitul diagnostician, pretindea că n-a auzit pînă acum această anecdotă, probabil, zise el, că s-a născut la București, dar pînă a ajuns la noi în Ardeal… Rîdea literalmente cu gura pînă la urechi și, încurajați, colegii lui mai tineri îi mai spuseră și altele, chiar mai reușite, dar lui asta îi plăcuse, repeta finalul, și din senin se dădea cu scaunul pe spate și hohotea cu o poftă formidabilă, paharele băute avînd și ele un oarecare rol… Spre surpriza mea, Suzy anunță că știe și ea una, tot despre medici… Cine nu e îngrijorat cînd o aude pentru prima oară pe iubita lui povestind ceva într-un anturaj? Dacă anecdota nu va fi reușită? Dacă v-a povestit-o rău? „La un medic vin trei pensionari bolnavi, începu ea. Medicul era specializat în pensionari, hi, hi, dacă există așa ceva”, chicoti Suzy cu un farmec care credeam că numai mie mi-era adresat, dar în felul acesta ea îi făcu pe toți să zîmbească, succesul îi era asigurat dinainte… „Există”, zise șeful rîzînd și el dinainte, probabil însă cu gîndul tot la acea anecdotă… „Pensionarii, continuă Suzy, voiau să li se prescrie un regim… Intră primul. Da, zice medicul cercetîndu-i fișa, bine, să-ți prescriu un regim… Ce pensie ai dumneata? Cinci mii de lei, zice pensionarul. Perfect, zice medicul: carne, fripturi înăbușite, purcel de lapte, vin fără restricție, ouă umplute, vînat gătit cu sos picant, urmați regimul ăsta pe răspunderea mea, fără grijă, o să vă simțiți absolutamente în cea mai bună formă. Hi, hi, continuă Suzy, vine al doilea pensionar. Medicul: dumneata ce pensie ai? O mie cinci sute de lei, îi răspunde pensionarul. Medicul: macaroane, griș cu lapte, supe de zarzavat, pește rasol, ceaiuri, multe ceaiuri… Pleacă ăsta, vine al treilea. Dumneata ce pensie ai? Șapte sute cincizeci de lei. Medicul: plimbări; aer! mult aer!…” Aici Suzy ridicase glasul și diagnosticianul o urmă izbucnind într-un behăit înalt, ca și cînd ar fi vrut să ne sugereze că sincer vorbind se săturase de rîs, și anecdota asta îl silea acum să scoată doar țipete…

…La plecare Suzy îmi făcu o surpriză: nu se mai ținea drept pe picioare și nici cuvintele nu-i mai erau întregi, deși erau coerente… Erau însă înmuiate de o duioșie, de o delicateță și de un abandon atît de adormit și total, încît o luai în brațe și urcai astfel cu ea scările, dar fără să mă grăbesc… Era pentru mine o ocazie unică s-o aud spunîndu-mi ceea ce trează nu voia să dezvăluie. „Iubitul meu, îmi șoptea, sînt fericită… Prostule… o, cît de prost ești!… Hercule! O să-ți dau o furcă și un caier… Ești mai mare decît Aristotel, dar să nu te prind că faci filozofie cu mine… Ai crezut că… Suzy a ta… O, cît ești de drept și de curat… Ce copil ești… De fapt ești… De fapt ești un… Scuză-mă, nu știu ce spun, m-am troșcăit…” „Da, zisei, destul de tare, ca să mă pui mai presus de Aristotel, dar nu atît de tare ca să mă jignești, deși un gînd te-a ispitit. De fapt ce sînt?” „Hercule, cu tine simt că trăiesc…” „Și fără mine ce simți?” Ei, fără mine ce simțea? Nu-mi răspunse, chiar și în această stare de somnolență a spiritului, din care de altfel se trezi după ce deschisei ușa și o lăsai în pat, nu căzu în cursă. Îi scosei pantofii, puloverul, pantalonii, dulcea bluză de mătase… O acoperii cu pledul, îi stinsei veioza și deschisei ușa să plec. „Ei, strigă deodată, foarte trează, unde te duci?” „Dormi”, îi șoptii. „Stai aici, băiete, că nu e timp de dormit…” „Stai cuminte, mă întorc îndată.” Intrai la mine, unde nu întîrziai mai mult de cîteva minute, dar cînd revenii o găsii în capul oaselor, reaprinsese veioza și se uita la mine cu un imens reproș, ca și cînd aș fi lipsit ceasuri întregi. O luai în brațe și ea își lipi fruntea de a mea, oferindu-mi doi ochi deschiși și nemișcați, asemenea unor oglinzi divine, în care marea enigmă putea fi contemplată, dar nu dezvăluită. „Te iubesc atît de tare că vor să cheme la Salvare”, șoptiră buzele ei. „O, iubita mea, îi răspunsei, dragostea mea pentru tine arde macii pe coline.” „Da? Da?! mă interogă mereu cu fruntea lipită de a mea, da, iubitul meu? Da!?”

Dimineața mă trezii primul și o descoperii îndreptată cu tot trupul spre mine, și cu