•••

Helene cunoștea bine drumul până la spital; fusese deseori acolo, pentru a-i duce ceva tatălui ei ori pentru a-l lua. Dar astăzi strada îi păru anostă și apăsătoare. Oare pentru că totul era îngropat în zăpadă și domnea un semiîntuneric gălbui-pal? Și după ce trecu de portal și intră la căldură în uriașul hol flancat de două statui de Josef Thorak, care reprezentau în detaliu un bărbat sănătos și o femeie sănătoasă, goi, spațiile sobre și izul chimic al dezinfectanților parcă o apăsau pe suflet. Așa fusese oare mereu, fiecare pas al ei era însoțit de un ecou în aceste încăperi? Iar când vorbeai, spațiile răsunătoare îți înghițeau fiecare cuvânt?

Femeia de la recepție o cunoștea și îi spuse unde se afla familia Scholz: la unitatea de terapie intensivă, după cum se aștepta.

Marie era acolo, îi ieși în întâmpinare, plânsă. Helene o luă în brațe stângace, pentru că în familia ei nu se prea obișnuiau astfel de apropieri. Află că Fritz avea temperatură mare și era suspect de pneumonie.

Helene se sperie. Pneumonia era totdeauna asociată cu condamnarea la moarte, după cum știa. Acest lucru era cunoscut de toți, inclusiv de familia Scholz, care i se păru neobișnuit de calmă.

— Viața lui se află în mâna Domnului, spuse Herr Scholz. Ca viața fiecăruia dintre noi, dar în cazul lui este mai evident.

Mama Mariei nu era la fel de fatalistă.

— Orice ar fi, vom acoperi balta cu pământ. Ar fi trebuit să o facă părinții tăi când s-a înecat sora ta.

— Au folosit-o, spuse tatăl Mariei. Au crescut crapi acolo.

— Da, dar noi nu mai creștem demult.

Au rămas împreună și într-un târziu, când ușa din sticlă s-a deschis și a ieșit cineva în halat alb, au ridicat capetele așteptând vestea morții lui Fritz.

Spre surprinderea Helenei, era tatăl ei. Cum așa? El era chirurg, de ce era nevoie de el la acest caz?

Tatăl le strânse tuturor mâna cu compasiune și i se adresă lui Herr Scholz:

— Nu vă pot da mari speranțe. Din experiența noastră, ar fi o minune ca fiul dumneavoastră să supraviețuiască acestei nopți. Dar mai există ceva, ce am putea să încercăm, dacă veți fi de acord. Este vorba despre un medicament cu totul nou, care ucide bacteriile cu o eficiență până acum necunoscută. Se numește penicilină. A descoperit-o un savant britanic, Fleming. Chiar și în Anglia medicamentul se află în faza de testare și este ținut în mare secret, dar unul dintre serviciile noastre secrete a obținut rețeta, iar firma I.G. Farben a reușit să producă penicilina. Ar trebui să știți însă că administrarea acesteia lui Fritz este riscantă. Cu toate acestea, eu sunt convins că în acest caz nu avem nimic de pierdut, ci doar de câștigat.

Un moment ce i se păru Helenei îngrozitor de lung, în care Herr și Frau Scholz schimbară priviri, ea se temu că ei nu vor fi de acord, deoarece erau atât de credincioși și convinși că totul depindea de Dumnezeu. Totuși Herr Scholz zise:

— Încercați. Dacă Dumnezeu vrea, această penicilină vine exact la momentul potrivit.

Astfel Fritz primi după doar câteva minute prima injecție cu acel medicament, iar după câteva ore și pe a doua.

A fost o seară lungă. Firește că și Helene rămase pe banca incomodă și dură din lemn. Târziu în noapte, veni un medic, pe care nu îl mai văzuseră, care spuse încet:

— Febra cedează. Fiul dumneavoastră este în afara pericolului. Puteți pleca acasă, vă vom ține la curent telefonic.

Când au revenit la spital a doua zi la prânz, Fritz era conștient, deși obosit și somnolent. După încă o zi era deja la fel de obraznic ca înainte. Tușea mult, cu multă spută, pe care trebuia să o scuipe și spuse:

— Din când în când îmi scuip creierii. S-a terminat cu școala.

Două săptămâni mai târziu, exact de Crăciun, s-a întors acasă și speranța lui legată de școală nu s-a adeverit. Firește că poate să meargă din nou la școală, imediat ce reîncep cursurile, a spus doctorul.

În preajma Crăciunului Helene a primit de la tatăl ei o mapă subțire.

— Mă gândeam că poate te interesează. Este vorba despre medicamentul care l-a salvat pe fratele prietenei tale.

Helene deschise mapa. În ea era un raport de vreo zece pagini scrise mărunt. Pe prima filă scria Caz cercetat (substanță cu efect antibacterian).

— Voi primiți multe asemenea rapoarte? întrebă ea răsfoind raportul.

— Din când în când, răspunse tatăl. Sunt desigur strict confidențiale. Nu discuți cu nimeni despre el. Nici cu prietena ta.

Helene confirmă. Raportul era confidențial, după cum scria pe fiecare pagină atât deasupra, cât și sub text. În afară de asta, pe fiecare pagină era notat și Agenția Națională de Securitate, Departamentul cercetare economică/medicină. Helene își aminti vag că mai auzise de această agenție, dar nu mai știa unde și când și nici nu i se părea important.

De la prima lui aventură cu această Alice… Oare care era numele ei de familie? Nu își mai amintea. Nu avea importanță, în orice caz, de atunci Eugen Lettke obișnuia să se sature de somn în dimineața următoare. Să ignore ceasul deșteptător, să se scoale mai târziu, să mai rămână întins într-o plăcută stare dintre trezire și vis, retrăind seara anterioară în liniște, fără a se mai supune tensiunii că totul va decurge ori nu conform planului. Să se mai gândească la excitația pe care i-o oferea senzația puterii – a puterii date de cunoaștere, așa cum scria deasupra portalului agenției! Pentru că el știa, putea să silească femeile, le putea cere să facă orice, în ciuda voinței lor!

Ha… ieri! Se răsucea zâmbind de plăcere. În toiul acțiunii, ei îi sunase telefonul. Era soțul ei, un comis-voiajor care se afla la Aachen. Lettke îi ceruse femeii să discute cu soțul ei, în timp ce el o lua pe la spate. O avertizase că