Ollie şi-a tras fermoarul de la jachetă.

— Ţi-a părut vreodată rău că n-ai avut fraţi? a întrebat el.

— O, da! a spus ea întinzându-şi braţele. Ştii, aş vrea să am o familie mare, cândva.

— La fel şi eu. O liotă de copii.

— Fete sau băieţi?

— Şi una, şi alta. Dar tu?

— Două fete şi doi băieţi.

— Foarte precis, a spus Ollie lovind-o uşor cu genunchiul în picior. Şi cum să-i cheme?

Susan a stat puţin să se gândească.

— Pe băieţi, Peter sau Ian, ceva în genul ăsta. Iar pentru fete, aş alege un nume de floare.

— Cum ar fi Iris sau Rose?

— Poate. Sau ceva mai rar, ca să se simtă unice, a spus ea, apoi şi-a suflat în palme să se încălzească. Iar vorbesc prea mult?

— Deloc.

Ollie şi-a scos jacheta şi i-a pus-o peste umeri.

— Să nu răceşti.

— Nu-ţi face griji.

Susan şi-a strâns jacheta pe lângă ea, simţindu-i căldura trupului.

Ollie şi-a vârât palmele sub el.

— Ce zice prietenul tău de numele astea de flori?

— Nu am nici un prieten, a spus Susan, simţind că inima i-o ia razna. M-am întâlnit o vreme cu cineva în timpul facultăţii. Nimic serios. Iar de când a început războiul n-am mai avut timp decât pentru porumbei.

Susan a început să-şi mişte degetele de la picioare ca să-şi alunge fluturii din stomac.

— Dar tu, ai vreo iubită care te aşteaptă acasă?

— Nu. Am avut o prietenă în liceu, dar n-a mers.

— Un sfârşit trist?

Ollie a clătinat din cap.

— Nu, a fost bine aşa. Eram prea diferiţi.

— Adică?

Ollie s-a întors spre Susan.

— Înainte să moară ai mei, tata şi-a rupt piciorul într-un accident de tractor, aşa că am amânat să merg la facultate, ca să mă ocup de fermă. Să spunem doar că nu a fost deloc încântată că stau acasă şi am grijă de un părinte. Şi nici nu s-a dat în vânt după gândul unei vieţi petrecute lângă un câmp cu cartofi.

— Atunci e bine că s-a isprăvit, a spus Susan şi şi-a încrucişat picioarele, aproape atingându-i coapsa cu genunchiul.

Ollie s-a lăsat pe spate.

— Ai văzut stelele?

Susan şi-a ridicat privirea spre cer.

— Dumnezeule! a exclamat ea. Îngândurată, nu băgase de seamă că norii dispăruseră, lăsând vederii sute de stele scânteietoare. Este atât de frumos!

— Se văd şi constelaţiile, a spus Ollie şi a ridicat mâna ca să i le arate. Cred că acolo...

— Uite! i-a arătat ea cu degetul o pâlpâire luminoasă pe cer.

— Repede, pune-ţi o dorinţă!

Susan a închis ochii şi a tăcut câteva clipe.

— Ce ţi-ai dorit?

— Prefer să nu spun, a răspuns Susan deschizând ochii. Dacă-ţi spun, nu se mai împlineşte.

— La mine acasă, în Maine, ne împărtăşim dorinţele când cade o stea. La fel şi când suflăm în lumânările de pe tort ori ne punem o dorinţă legată de păpădii şi buburuze. Şi pentru că la acest eveniment ceresc te afli în compania unui american, cred că ar trebui să-mi spui.

Pe buzele lui Susan a apărut un surâs abia schiţat.

Ollie s-a tras mai aproape de ea.

— Nu vrei să ţi se îndeplinească?

— Ba da.

— Atunci trebuie să-mi spui.

— Foarte bine, a spus ea. Îmi doresc ca războiul ăsta să se termine odată.

— E dorinţa perfectă.

Susan a tăcut o vreme.

— Sunt zile când mă întreb dacă bombele vor înceta vreodată.

— O să se oprească, a spus Ollie privind-o în ochi. Cred în tine, Susan. Am mare încredere şi în porumbeii voştri şi în Operaţiunea Columba. Războiul se va termina. Promit să ajut din răsputeri să fie aşa.

Cuvintele lui au liniştit-o pe Susan, ca o pătură încălzită de soare. Dintr-un imbold lăuntric, şi-a lăsat capul pe umărul lui.

Ollie a luat-o pe după umeri şi a tras-o uşor spre el.

Au rămas tăcuţi câteva clipe. Prin mesteceni a trecut foşnind o boare de vânt. Pentru prima dată după multe săptămâni, Susan s-a simţit la adăpost de orice primejdie. Cuvintele lui pline de încredere îi dăduseră speranţă. Se bucura de fiecare minut ce trecea, ştiind că în orice moment sunetul strident al sirenei le putea fura din clipele petrecute împreună.

— Ar trebui să te odihneşti, a şoptit Ollie.

Susan a şovăit puţin. Inima îi spunea să mai rămână, dar mintea o anunţa că a doua zi începea misiunea lor. Cu greu s-a hotărât să-şi ridice capul de pe umărul lui.

Ollie s-a ridicat în picioare. Susan i-a prins mâna întinsă şi s-a ridicat de jos. Degetele li s-au împletit, apoi s-au desprins.

Ajunşi în casă, fiecare s-a dus în camera sa. Susan a păşit încet spre pat, simţindu-şi pielea încă înfiorată de atingerea lui.

Capitolul 17 EPPING, ANGLIA

Ciocănitul din geam a trezit-o pe Susan. S-a întins, s-a dat jos din pat şi a tras perdeaua de camuflaj. Strălucirea soarelui de dimineaţă a făcut-o să-şi ferească privirea. S-a frecat la ochi şi a văzut-o pe Ducesa, care se ţinea cu greu pe pervaz, ca un echilibrist. Porumbiţa a mai ciocănit o dată şi Susan a deschis fereastra.

Ducesa a zburat înăuntru spre pat.

— Bună dimineaţa!

Pasărea s-a căţărat pe cearşafurile mototolite, ca un copil care urcă anevoie un deal iarna cu rachete de zăpadă.

Susan a luat-o pe Ducesa în braţe şi a mângâiat-o pe spate.

— Cum ai dormit?

Ducesa a început să uguiască.

— Mă tem că mai bine decât mine, a spus Susan reamintindu-şi că stătuse trează aproape toată noaptea, gândindu-se la clipele petrecute cu Ollie.

— Şi-a pierdut părinţii. Ca şi noi.

Ducesa a clipit din ochi.