după lege: industria legislativă devenise sectorul cel mai productiv al economiei ruse. Din nefericire, în vreme ce legile care acordau noi libertăţi erau imediat puse în aplicare, cele care impuneau obligaţii noi nu erau luate în seamă.

În privinţa celor trei urgenţe maxime pe care le avea în faţă – reforma agrară, Adunarea Constituantă şi încheierea păcii – guvernul acţiona cu o încetineală extremă.

În afara zonelor din jurul marilor oraşe, în Rusia rurală, vestea despre abdicarea ţarului se răspândea greu, ţara fiind prinsă în încleştarea iernii. Majoritatea satelor au aflat despre Revoluţie cu o întârziere de patru până la şase săptămâni – adică în prima jumătate a lunii aprilie, după ce a început dezgheţul. Prima lor reacţie a fost să se năpustească asupra gospodăriilor care se retrăseseră din sistemul comunal ca urmare a legilor lui Stolîpin şi să le aducă înapoi în turmă, ca pe nişte oiţe rătăcite. În plus, ţăranii au invadat pe alocuri marile proprietăţi, tăind copacii şi furând grânele de sămânţă. Violenţele individuale au fost totuşi puţine la număr. Socialist-revoluţionarii şi-au creat organizaţii în rândul ţăranilor, îndemnându-i să-şi păstreze răbdarea şi să aştepte decretul asupra marii reforme agrare. Decretul nu avea să mai apară niciodată.

Guvernul a amânat de la o lună la alta convocarea unei Adunări Constituante, în dezacord cu platforma stabilită împreună cu Ispolkom-ul şi contrar propriilor interese. Era singura instituţie care ar fi putut oferi o legitimitate de necontestat guvernului post-ţarist, punându-l la adăpost de atacurile venite dinspre cele două extreme ale spectrului politic. Nu se poate contesta faptul că punerea la punct a unor proceduri electorale echitabile, în condiţiile războiului şi ale revoluţiei, reprezenta o sarcină de o complexitate ieşită din comun. Să nu uităm însă că în 1848, după prăbuşirea Monarhiei din Iulie, Franţa a reuşit să organizeze o Adunare Constituantă în două luni. În Germania, la sfârşitul anului 1918, după înfrângerea suferită în război şi în plină criză socială, oamenii politici care i-au succedat Kaiserului au putut convoca o Adunare Naţională în patru luni. Guvernul Provizoriu rus nu a fost capabil să facă acest lucru de-a lungul celor opt luni în care a funcţionat. Întotdeauna se găseau chestiuni mai urgente de rezolvat. Această întârziere a contribuit în mod substanţial la răsturnarea guvernului, pentru că le-a dat bolşevicilor ocazia să pretindă că numai un guvern al sovietelor ar fi putut asigura convocarea Adunării.

Mai exista în fine şi problema războiului. În această privinţă, vina era a Sovietului. Teoretic, toate partidele, cu excepţia bolşevicilor, sprijineau ideea rămânerii în război până la obţinerea victoriei. Contrar opiniei larg răspândite, din februarie 1917 şi până la începutul verii, populaţia nu s-a opus continuării războiului. Nicolai Suhanov, martor ocular şi autor al celei mai fidele descrieri a evenimentelor anului 1917, scrie că în primele săptămâni ale Revoluţiei din Februarie „soldaţii din Petrograd nu numai că nu voiau să audă vorbindu-se de pace, dar erau gata să străpungă cu baioneta pe «trădătorul» imprudent care ar fi pronunţat cuvântul şi pe cei care «primejduiau frontul împotriva duşmanului»”. Bolşevicii, pentru care sfârşitul ostilităţilor însemna preludiul războiului civil şi şansa de a pune mâna pe putere, au fost foarte rezervaţi în a face propagandă împotriva războiului. Chiar şi în aceste condiţii, lipsa lor de popularitate în rândul soldaţilor era evidentă: în alegerile pentru CCE, desfăşurate la 8 aprilie cadrul secţiei militare a Sovietului, bolşevicii nu au obţinut nici măcar un loc.

În declaraţiile sale publice, Sovietul urma o strategie extrem de contradictorie. Războiul trebuia să continue, deşi era un război „imperialist”, într-un „Apel către popoarele lumii”, datat 15 martie, Ispolkom-ul cerea oamenilor de pretutindeni – „cărora acest război monstruos le-a stors ultima picătură de sânge şi le-a adus numai ruină” – să pornească la revoluţie, angajându-se să „reziste prin toate mijloacele politicii lacome a claselor [lor] conducătoare”. Omul de pe stradă era complet năucit. Dacă „clasele conducătoare” ruse duc o „politică lacomă”, de ce li se îngăduie să rămână la putere şi „să ne stoarcă ultima picătură de sânge” în „războiul lor monstruos”? Guvernul Provizoriu a ignorat aceste gen de apeluri, dând asigurări Aliaţilor că Rusia va continua războiul cu toate forţele şi că îşi menţine pretenţiile de a primi, după victorie, Constantinopolul şi strâmtoarea Bosfor, pe care Aliaţii i le promiseseră în 1915. La presiunile insistente ale Sovietului, guvernul a dat însă înapoi, negând că ar fi dorit cucerirea de teritorii străine.

Revoluţia din Februarie s-a extins în mod paşnic în provincii. În majoritatea localităţilor, funcţionarii ţarişti au demisionat, autoritatea trecând fie în mâinile zemstvelor şi ale consiliilor municipale, fie în acelea ale sovietelor locale.

Aspectul cel mai frapant al Revoluţiei din Februarie a fost rapiditatea ieşită din comun cu care s-a produs dezintegrarea statului rus. Totul s-a petrecut ca şi cum cel mai mare imperiu din lume nu ar fi fost decât o construcţie artificială, lipsită de unitate organică. În clipa în care monarhia a părăsit scena, întreaga structură s-a prăbuşit într-un morman inform. Kerenski afirmă că a avut momente în care i se părea că

 

„revoluţia” [era] un cuvânt care nu se putea aplica celor ce se petreceau în Rusia… O întreagă lume, lumea legăturilor naţionale şi politice, se scufundase şi dintr-odată toate programele politice şi tactice, oricât de îndrăzneţe şi de bine concepute ar fi fost ele, păreau să plutească în aer, lipsite de obiect şi de utilitate.

 

Sau, în cuvintele lui V. Rozanov:

 

I-au fost suficiente două zile Rusiei ca să-şi dea sufletul. Trei, cel mult. Nici chiar [ziarul] The New Times nu şi-ar fi putut opri apariţia atât de repede pe cât s-a oprit inima Rusiei. E uimitor ce iute s-a ales praful de ea. Adevărat: tulburări ca acestea nu au mai avut loc niciodată, nici chiar în vremea „Marilor Migraţii”… Nu mai existau nici Imperiul, nici Biserica, nici armata, nici clasa muncitoare. Ce-a mai rămas? Oricât de ciudat ar părea, nimic, nimic pur şi simplu. Gloata.

 

În ultimele zile ale lui aprilie, la opt săptămâni după izbucnirea Revoluţiei, Rusia se afla în plină derivă. La 26 aprilie, Guvernul

Provizoriu a lansat