făcu asupra lui semnul crucii şi se îndepărtă. Băiatul începu să păşească încet de jur-împrejurul grămezii de şerpi care se zvîrcoleau. Tocmai încheiase primul cerc şi-l începuse pe al doilea, cînd înaintă spre el, răsărind dintre dansatori, un bărbat înalt, cu mască de lup de preerie şi ţinînd în mînă un bici împletit din şuviţe de piele. Băiatul merse mai departe ca şi cum nu i-ar fi observat prezenţa. Omul-coiot ridică biciul; urmă un moment lung de aşteptare, apoi o mişcare iute, şuieratul biciului prin aer şi sunetul puternic produs cînd plesni pielea băiatului. Trupul acestuia se înfioră, dar el nu spuse nimic, continuă să înainteze cu aceiaşi paşi lenţi şi constanţi. Omul-coiot îl lovi încă o dată şi încă o dată; la fiecare plesnit din mulţime se stîrni mai întîi un icnet, apoi un geamăt adînc. Băiatul merse mai departe. Înconjură piaţa de două ori, de trei ori, de patru ori. Şiroia sîngele din trupul lui. Făcu al cincilea şi al şaselea înconjur. Deodată Lenina îşi acoperi faţa cu mîinile şi începu să suspine.

— Ah, opriţi-i, opriţi-i! imploră ea. Dar biciul continua să cadă neiertător. De şapte ori la rînd. Apoi, deodată, băiatul se împletici şi, tot fără să scoată vreun sunet, căzu înainte, cu faţa în jos. Aplecîndu-se asupra lui, bătrînul îi atinse spinarea cu o pană lungă, albă, o ridică în sus, aşa, împurpurată de sînge, ca s-o vadă oamenii, apoi o scutură de trei ori deasupra şerpilor. Căzură de pe ea cîteva picături şi deodată tobele izbucniră din nou într-un tumult de note speriate; mulţimea scoase un ţipăt. Dansatorii se repeziră înainte, apucară şerpii şi fugiră din piaţă. Bărbaţi, femei, copii, întreaga mulţime îi urmă. Peste un minut, piaţa era goală ; rămăsese doar băiatul, cu faţa în jos, acolo unde căzuse, nemişcat. Dintr-o casă ieşiră trei babe şi se opintiră din greu pentru a-l ridica de jos şi a-l duce înăuntru. Pozele vulturului şi răstignitului mai rămaseră o vreme să vegheze asupra satului pustiu; apoi, ca şi cum ar fi văzut mai mult decît doreau, se lăsară încet în jos prin deschizăturile acelea şi dispărură în lumea subpămînteană.

Lenina încă mai suspina:

— Vai, ce îngrozitor! repeta ea mereu, şi nu se lăsa deloc alinată de vorbele lui Bernard. Vai, ce îngrozitor! Sîngele ăla! Trupul i se zgudui de un fior. Ah, e groaznic, şi n-am la mine soma.

În încăperea interioară se auziră paşi.

Lenina nu se clinti, rămase cu faţa în mîini, absentă, fără să vadă nimic. Doar Bernard se întoarse.

Îmbrăcămintea tînărului care ieşi acum pe terasă era de indian; dar şuviţele sale de păr erau blonde ca paiul, ochii albaştri-spălăciţi şi pielea albă, deşi bronzată.

— Bună ziua! Mai bine zis bună dimineaţa. Sînteţi civilizaţi, nu? Veniţi din Lumea de Afară, de dincolo de Rezervaţie, nu?

— Dar cine naiba…? începu uimit Bernard.

Tînărul oftă şi clătină din cap:

— Un domn cum nu se poate mai nefericit. Şi arătînd spre petele de sînge din mijlocul pieţei întrebă:

— Vedeţi pata aceea blestemată1?

Glasul îi tremura de emoţie.

— „Mai bine-ţi stă pilula-n gură, decît murdara-njurătură“, repetă mecanic Lenina fără a-şi lua mîinile de pe ochi. Ce păcat că n-am la mine soma!

— Eu trebuia să fiu acolo, reluă tînărul. De ce nu m-au jertfit pe mine? Aş fi înconjurat piaţa de zece ori – şi chiar de douăsprezece şi de cincisprezece ori. Palowhtiwa n-a izbutit să facă decît şapte ocoluri. De la mine puteau scoate de două ori mai mult sînge. Să-mpurpureze talazurile nesfîrşite ale mării2.

Îşi desfăcu braţele într-un gest larg, iar apoi le lăsă cu disperare să cadă în jos.

— Dar n-au vrut să mă lase! Nu le plac din cauza feţei mele prea albe. Întotdeauna a fost aşa. Întotdeauna.

Pe tînăr îl podidiră lacrimile, dar se ruşină şi întoarse capul.

Uimirea o făcu pe Lenina să uite că n-are soma. Îşi descoperi faţa şi pentru prima dată se uită în sfîrşit la necunoscut.

— Adică vreţi să spuneţi că aţi dorit să fiţi biciuit?

Fără să se întoarcă spre ea, tînărul încuviinţă din cap:

— De dragul acestui pueblo al nostru – ca să vină ploaia şi să crească grînele. Şi ca să le fac pe plac lui Pookong şi Iisus. Şi, pe urmă, ca să arăt că pot suporta durerea fără să plîng sau să ţip. Da! (Şi deodată glasul lui căpătă o rezonanţă nouă şi el se întoarse spre ei îndreptîndu-şi trufaş umerii şi chiar ridicîndu-şi sfidător bărbia.) Ca să le dovedesc că sînt bărbat… Ah!

I se tăie respiraţia şi rămase mai multă vreme cu gura căscată, fără o vorbă. Pentru prima dată în viaţă văzuse chipul unei fete cu obraji care nu mai erau de culoarea ciocolatei sau ca ai unui cîine, al cărei păr era castaniu-roşcat şi ondulat permanent, iar expresia ei (o noutate uluitoare!) trăda un interes binevoitor. Lenina îi zîmbea. „Ce băiat drăguţ“, gîndea ea, „şi ce trup cu adevărat frumos.“ Tînărului îi năvăli sîngele în obraji; coborî ochii, apoi îi înălţă o clipă şi, constatînd că ea încă îi zîmbeşte, fu atît de copleşit încît se văzu silit să se întoarcă şi să se prefacă interesat de ceva aflat pe partea opusă a pieţei.

Întrebările lui Bernard izbutiră să creeze o diversiune. Cine? Cum? Cînd? De unde? Cu ochii ţintă la faţa lui Bernard (căci atît