La fel stau lucrurile când se anunţă un marş urmat de un protest în faţa guvernului. Salariaţii strânşi la acţiunea de luptă sindicală vin la locul de întâlnire cu tramvaiul, cu autobuzul sau chiar cu trenul, căci mulţi sosesc din provincie. Sunt transpiraţi, obosiţi şi fără chef. Au venit fiindcă li s-a cerut şi fiindcă încă nutresc o umbră de speranţă pentru ce va fi de-acum încolo. Se adună treptat şi-şi aşteaptă liderul. La un moment dat, acesta îşi face apariţia la bordul unei limuzine al cărei preţ de catalog urcă spre douăzeci de mii de euro. Cei aflaţi în preajmă iau notă cu mutre acre de sosirea acestui campion al bunăstării, care pe vremuri îi cumpăra ţigări maistrului, iar acum nu mai catadicseşte nici să răspundă la salut.

  Liderul parchează la câţiva metri de lumea căpiată de căldură, se desparte de confortul aerului condiţionat şi al muzicii chill-out şi se dă jos uşor indispus de faptul că trebuie să piardă patru ore din viaţă cu o simulare fără consecinţe. Mă rog, până la urmă trebuie făcută şi povestea asta. Membrii simpli au nevoie să vadă că liderul e acolo, gata de luptă. Altfel, şeful confederal riscă să-şi piardă creditul şi să fie înlocuit la proximul congres. Iar asta nu i-ar cădea deloc bine. În patru ani de activitate, s-a îngrăşat cincisprezece kilograme, a vizitat două continente, şi-a terminat vila de la marginea oraşului şi şi-a schimbat maşina de trei ori. Una peste alta, prezenţa lui în fruntea salariaţilor e un sacrificiu necesar. Cât despre sensibilizarea autorităţilor, e o glumă, fireşte. Şi oricum, omul are alte planuri. I s-a promis deja un loc de senator în viitoarea legislatură, căci mai devreme sau mai târziu valoarea ajunge să fie răsplătită.

  V. I. P.-ul politician.

  Politicianul nu are cum să lipsească din fresca nesimţirii carpatine. Conturul lui trebuie să se imprime pe toate discuţiile serioase despre identitatea naţională şi brandul de ţară. Exponentul acestei categorii îşi dispută supremaţia în popularitate cu vedetele muzicale şi cu fotbaliştii, ceea ce înseamnă că a preluat trăsături şi de la unii, şi de la ceilalţi. La fel ca ei, politicianul nesimţit pendulează constant între două tentaţii: cea de a face spectacol şi cea de a se da în spectacol. El are aceeaşi teamă de anonimat ca starletele house, dance sau tehno şi aceeaşi lipsă de simţ al măsurii ca dătătorii cu piciorul în minge. Lângă ele, nesimţitul din politică aşază dispreţul pentru lege şi indiferenţa faţă de oameni, ambele rezultate dintr-o îndelungată cultură a sfidării.

  Trişul, potlogăria, abuzul şi furtişagul sunt reperele nesimţitului politic. Nimeni nu-l poate opri să profite de poziţia dobândită în societate, de umbrela castei căreia îi aparţine şi de complicitatea solidară a confraţilor. Moneda sa de schimb e hatârul, iar deviza lui – „Fură tu, fiindcă altminteri fură alţii”. Senator sau deputat, şef de partid sau eminenţă cenuşie, extremist sau moderat, de stânga sau de dreapta, secretar de primărie sau consilier local, nesimţitul politic lucrează fără să se gândească la ziua decontului. Priorităţile lui sunt uneori penale, dar asta nu-l stânjeneşte. Plasa de protecţie nu are ochiuri lipsă, iar cine cotizează unde trebuie ştie că nu are de ce să se teamă. Excepţiile de la regulă, cei care ajung să se îmbrace în zeghe şi să vadă lumea printre zăbrele, sunt haiduci iresponsabili care nu pun preţ pe munca în echipă şi cred că pot să înşele aşteptările clanului şi vigilenţa căpeteniei.

  Nesimţitul politic a auzit că peştele de la cap se împute, însă informaţia n-a avut efect. Ihtiologia nu i-a plăcut niciodată, iar sensul figurat al cuvintelor n-a ajuns să-l mişte. Dacă peştele dezvoltă într-adevăr asemenea comportamente, nesimţitul o să aibă grijă ca la masă să-i îndepărteze capul cu furculiţa şi cuţitul şi cu asta basta. Totul trebuie discutat în termeni de saramură, plachie sau borş. Doar un inconştient se ancorează de înţelepciunea proverbelor când ţara e lovită de năpastă. Bunăoară, de inundaţii. El, politicianul, ştie că agenda îl presează şi că oamenii aşteaptă de la el măsuri şi acţiuni coordonate. Unde mai pui că puterea exemplului galvanizează nebănuit. Aşa stând lucrurile, are grijă să dea semnalul luptei cu stihiile. Sub flamura lui se vor strânge neîndoios şi alţii, iar pilda lui bună va asigura emulaţia necesară în clipele grele prin care trece comunitatea. Întâmplător, omul nostru e secretar la primăria unei comune izbite de şuvoaie. Iar situaţia în comună e disperată şi reclamă o minte ageră şi nişte mâini abile. Ceva trebuie întreprins de urgenţă. Nimic mai simplu. Nesimţitul face proba supremă a solidarităţii empatice şi fură din ajutoarele pentru sinistraţi. Ce? N-are importanţă. Conserve de fasole, pate de ficat, baxuri de apă minerală, sticle de ulei, orice. N-are importanţă calitatea şi valoarea prăzii, atâta timp cât nesimţitul a impus o atitudine şi a fondat un stil.

  Corolarul întâmplării (una decupată din realitatea imediată) este că, după ce pleacă de la serviciu, secretarul întreprinzător se dedică unei îndeletniciri care-l pune într-o cu totul altă lumină. Ce să fie, ce să fie? Apicultură? Nţ. Grădinărit? Aş. Creşterea viermilor de mătase? Da' de unde. În timpul liber, nesimţitul politic este tenor în corul bisericesc din comună. Forma asta de schizoidie adaugă doza de pitoresc fără de care tabloul n-ar fi complet. Dimineaţa omul nostru îşi cufundă braţele în bunul altuia, iar după-amiaza psalmodiază cu evlavie şi aplomb. Găinăria face loc pioşeniei. Pe Codul Penal se aşază duios cartea de rugăciuni. În cămară i se îngrămădesc cârnăciorii la conservă, în timp ce de pe buze i se ridică imnuri de slavă închinate Celui Fără de Păcat. Inundaţiile vor trece, oamenii se vor întoarce de unde au fugit, însă viaţa în comună nu va mai fi aceeaşi. Corsarul conservelor a dovedit prin forţe proprii că legea selecţiei negative – dintre trei pungaşi, să-l alegem pe cel mai mare – a funcţionat fără cusur.