class="p1">  Şi promisiunile mincinoase sunt tot o formă de nesimţire politică. Retorica individuală se pune în acest caz în slujba exerciţiilor de seducţie. Vreme de trei ani şi zece luni, lumea trăieşte constant prost, bombăne, înjură şi afuriseşte. Politicianul e pus la zid – nu fără motiv. Sastiseala creşte de la o zi la alta, în raport invers cu încrederea. Omul de rând câştigă în mefienţă, dar nu şi în maturitate. Iar nesimţitul politic ştie foarte bine lucrul ăsta. Odată declanşată campania electorală, spirala promisiunilor se înalţă ameţitor. La orizont se iveşte primejdia unui alt gen de inundaţii: cele în lapte şi miere. În două luni, politicienii scot din joben soluţiile magice pe care nu le-au găsit în precedentele patruzeci şi şase. Se promite totul, începând cu creşterea pensiilor şi terminând cu un concert Metallica gratuit. Armate de specialişti sunt convocate de nicăieri spre a confirma apropiatul triumf. Alegeţi-ne şi-o să ne pupaţi mâinile. Daţi-ne voturi şi livrăm la schimb ce vă pofteşte pipota. Puneţi ştampila pe numele nostru şi n-o să vă pară rău. Alegătorul – ţăran, lăcătuş sau pensionar – e ridicat la rangul de partener înţelept pe al cărui discernământ mizează toţi.

  „Să cerşim de la cei care cerşesc”, aşa sună mottoul nesimţitului plecat la vânătoare de voturi. Forma explozivă a acestei strategii răsuflate este mita preelectorală. Inflaţia de fapte creştineşti urcă la cote ameţitoare înainte de alegeri. Pe străzi desfundate, pe uliţe fără canalizare, la poarta şcolii sau a azilului de bătrâni opresc pe nepusă masă camioanele bunăstării de moment. Din ele coboară zdrahoni cu jachete pe care stă scris numele binefăcătorului. Lumea se strânge din reflex. Se dă ceva. Şi e fără bani. Oho, ia să vedem. Şi mă rog cine e milostivul? A, domnul X? Ehe, boierul tot boier. Ce om cumsecade. Asta e pentru mine? Toată punga? Daaa? Să-i trăiască familia. Bogdaproste. Ia să vedem. Două rude de salam, o cutie de bomboane, un pachet de cafea, trei pâini, o Cola la doi litri şi… ăsta ce mai e? A, un fluturaş cu autograful domnului X. Şi ce scrie pe verso? „Am toată-ncrederea în tine. Votează-mă şi va fi bine.” Ia te uită, e-n versuri. Şi e chiar pentru mine. Domnul X mă cunoaşte. Şi mai spun unii că domnii cei mari de la centru sunt cu nasu' pe sus şi nu vor s-audă de oamenii amărâţi. Cârcotaşi, ce să zici?

  Fireşte însă, marea arenă a nesimţirii politice rămâne parlamentul. Sub cupola lui, divorţul de buna-cuviinţă se petrece instituţionalizat. Aici nesimţirea îşi demonstrează caracterul transpartinic şi forţa de contaminare. Şi chiar dacă la Senat sau în Cameră au loc uneori răfuieli nedemne sau schimburi de injurii, după ce scapi de sub impresia clipei îţi dai seama că ai în faţă un mecanism cu toate roţile unse, o maşinărie performantă, un sistem greu ameliorabil. Adevărat, pe holurile parlamentului mai vezi câte-un premier care se plimbă cu bicicleta. Ei, şi? Adevărat, alteori dai peste un ziarist căruia un ministru tocmai i-a spus să aibă grijă că viaţa e scurtă, sau peste un politician expediat în misiunea de numărare a ouălor. Mă rog, tot un amănunt pasabil. Adevărat, distinşii domni se mai încaieră, dar nici ăsta nu-i un capăt de ţară. Cusurgii prin vocaţie, aşteptăm perfecţiune douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru din partea unor oameni care îşi dau toată silinţa să păstreze România eternă şi fascinantă. Când chemarea e atât de înaltă, are vreun rost să căutăm pete în soare şi noduri în papură? Nu suntem caraghioşi?

  Nesimţiţii din parlament îşi trag forţa din felul în care întâmpină perioadele spinoase din viaţa ţării. Fiecare val de scumpiri beneficiază de o ripostă tranşantă. La trei zile după creşterea accizelor, cvorumul întrunit votează fără emoţii dublarea salariilor pentru parlamentari. La şaptezeci şi două de ore după ce se anunţă creşterea riscului de ţară, înaltul for decide schimbarea parcului auto. De îndată ce statele sceptice emit obiecţii faţă de ridicarea vizelor, aleşii scot paşapoarte diplomatice pentru neveste, copii, socri şi cumnaţi. Fiecare castană a sorţii peste scăfârlia naţiei este parată inteligent şi eficace. Nimeni nu se poate plânge că parlamentul nu lucrează. Bieţii oameni trudesc pe rupte, fiindcă drumul spre progres impune acomodări în viteză. Uite, nu mai departe de săptămâna trecută s-a dat în folosinţă piscina de la ultimul etaj. Iar acum o lună s-a inaugurat restaurantul de la mezanin. Credeţi că-i uşor să lupţi pe atâtea fronturi şi să faci faţă atâtor provocări?

  Ca dovadă că activitatea parlamentară vlăguieşte, sunt tot mai dese cazurile când truditorii simt nevoia recuperării la locul de muncă. Aghioasele senatoriale ţin pagina unu a ziarelor. Alesul e surprins prăvălit în scaun, cu gura larg deschisă, capul dat pe spate şi coama leonină răsfirată pe spătar. Mâinile îi zac inerte pe lângă corp. Pieptul i se mişcă amplu, într-un ruliu şi tangaj oniric, subliniat de horcăieli decise. Senatorul visează. Nimeni nu ştie ce, dar pe buze îi înfloreşte la un moment un surâs mulţumit. După două minute, zâmbetul i se preschimbă în rictus. Pe obrazul puhav i se prelinge un firicel de transpiraţie, căci dormitul în pantaloni şi sacou provoacă un mic disconfort termic. Când se trezeşte, senatorul se ridică în scaun şi încearcă să-şi dea seama cât de mult au avansat lucrările. Strădania nu ţine mult. Înfrânt, senatorul inaugurează a doua rundă de picoteală cu conştiinţa datoriei împlinite. Azi nu prea are chef de intervenţii în plen, dar, vorba lui Scarlett, şi mâine e o zi.

  Sigur, nesimţirea îmbracă şi forme vivace în parlament. Una dintre ele este jocul de-a cartela. Dacă parlamentarul e reţinut de treburi presante (o cafea la bufet sau tragerea la sorţi din preliminarii, difuzată în direct la televizorul din restaurant), se va găsi oricând un coleg care să-l suplinească. În fond, legile care trebuie votate sunt atât de importante, încât orice absenţă poate fi percepută ca lipsă de interes. Iar dacă respectivul coleg nu are dexteritatea necesară folosirii clandestine a cartelei, soluţia poate veni din exterior, sub formă