class="p1">  Paul se uită la tatăl său, apoi, din nou, la Hawat. Dintr-o dată, îşi dădu seama de vârsta înaintată a mentatului. Bătrânul acesta slujise trei generaţii Atreides. Vârsta. I se citea în strălucirea umedă a ochilor căprui, în obrajii brăzdaţi de riduri şi tăbăciţi de clime exotice, în curbura umerilor, în linia subţire a buzelor acoperite cu petele rubinii ale abuzului de sapho.

  Atât de multe depind de un om bătrân, gândi Paul.

  — De fapt, spuse Ducele, suntem angajaţi într-un război de asasini, dar care nu şi-a atins încă toată amploarea. Thufir, cum se prezintă dispozitivul Harkonnenilor?

  — Am eliminat două sute cincizeci şi nouă dintre oamenii lor de încredere, Domnia-Ta. N-au rămas mai mult de trei celule Harkonnen – vreo sută de inşi, cu totul.

  — Lacheii pe care i-aţi înlăturat deţineau proprietăţi?

  — Cei mai mulţi aveau o situaţie înfloritoare, Domnia-Ta; în clasa antreprenorilor.

  — Să obţii semnăturile lor, apoi să le contrafaci tuturor, deasupra semnăturilor, certificate de loialitate. Să predai câte o copie după fiecare certificat Arbitrului Schimbării. Îi vom acuza în mod legal că au rămas pe Arrakis sub falsă loialitate. Le vom confisca toate bunurile, le vom alunga familiile, îi vom lăsa pe drumuri. Bineînţeles, fără a omite să depunem în contul Coroanei cele zece procente cuvenite. Totul, conform legii.

  Thufir Hawat zâmbi, dezvelindu-şi dinţii cu pete rubinii.

  — O manevră demnă de măreţia Domniei-Tale. Mi-e ruşine că nu mi-a trecut mie prin cap.

  Halleck privi încruntat împrejur, surprinse expresia la fel de întunecată de pe faţa lui Paul. Ceilalţi însă zâmbeau şi dădeau din cap, vădit mulţumiţi.

  E o greşeală, gândi Paul. Adversarii vor lupta cu şi mai multă înverşunare, convinşi fiind că n-au nimic de câştigat dacă se predau. Ştia că de mult nu se mai respectau nici un fel de reguli în kanly*, dar aceasta era o acţiune care îi putea duce la pierzanie, chiar dacă le oferea o victorie.

  * „Loc de adunare în caz de primejdie” în fremenă.

  — Şi-am fost străin în ţară străină”, murmură Halleck.

  Paul îl privi lung, recunoscând citatul din Biblia CP. Şi întrebându-se: Oare şi Gumey ar vrea să se pună capăt acestor stratageme întortocheate?

  Privirea Ducelui poposi o clipă asupra ferestrelor şi a întunericului de afară, apoi se întoarse spre Halleck.

  — Gumey, câţi dunari ai convins să rămână cu noi?

  — Două sute optzeci şi şase, Sire. Cred că ar trebui să-i acceptăm şi să ne considerăm norocoşi. Toţi au calificări utile.

  — Numai aţâţi? (Ducele îşi muşcă buzele.) Bine, atunci dă de ştire că…

  Îl întrerupse zgomotul uşii. Duncan Idaho trecu printre santinele, traversă iute sala şi se aplecă pentru a-i vorbi la ureche Ducelui. Leto ridică mâna.

  — Vorbeşte tare, Duncan. Suntem reuniţi în consiliu strategic.

  Paul îl privi atent pe Idaho, admirându-i din nou mişcările de felină, rapiditatea reflexelor care făceau din el un maestru de scrimă atât de greu de întrecut. În aceeaşi clipă, faţa rotundă şi oacheşă a spadasinului se întoarse spre el; ochii negri, adânciţi în orbite, nu părură să-l recunoască, dar Paul recunoscu masca de seninătate care-i camufla agitaţia lăuntrică.

  * Vrăjmăşie declarată oficial sau vendetă.

  Idaho îşi plimbă privirea în lungul mesei, apoi spuse:

  — Am capturat un grup de mercenari Harkonneni deghizaţi în fremeni. Fremenii trimiseseră deja un curier ca să ne pună în gardă, în cursul atacului, ne-am dat seama că omul lor fusese interceptat de Harkonneni, care-l răniseră grav. A murit în timp ce-l transportam încoace pentru a fi îngrijit de medicii noştri. Pe drum, am observat că omul suferea îngrozitor şi-am oprit ca să văd dacă-l pot ajuta în vreun fel. L-am surprins în momentul în care încerca să arunce ceva. (Idaho îşi întoarse ochii spre Leto.) Un cuţit, Domnia-Ta, un cuţit cum n-ai văzut altul.

  — Un cristai? Întrebă cineva.

  — Fără doar şi poate, răspunse Idaho. Alb-lăptos şi strălucind ca şi când ar avea propria-i lumină.

  Îşi strecură mâna în interiorul tunicii şi scoase o teacă din care ieşea un mâner negru, cu adâncituri pronunţate.

  — Lasă lama în teacă!

  Glasul răsunase din direcţia uşii deschise, de la capătul celălalt al sălii. Un glas vibrant, pătrunzător, care îi făcu pe toţi cei dinăuntru să-şi înalţe capetele şi să privească spre uşă.

  În prag, în spatele săbiilor încrucişate ale gărzilor, se profila o siluetă înaltă. Trupul omului era în întregime ascuns de o mantie lungă, de culoare brună. Doar ochii i se zăreau între glugă şi voalul negru de sub ea – ochi albaştri, fără alb.

  — Să-l lase să intre, şopti Idaho.

  — Lăsaţi omul să treacă, ordonă Ducele.

  Santinelele ezitară, apoi îşi retraseră săbiile.

  Omul străbătu repede încăperea şi se opri în faţa Ducelui.

  — Stilgar, căpetenia sietchului pe care l-am vizitat şi conducătorul celor care ne-au dat de veste despre banda Harkonnenilor, îl prezentă Idaho.

  — Fii binevenit, domnule, zise Ducele. De ce să nu scoatem lama din teacă?

  Stilgar se uită la Idaho.

  — Tu cunoşti rânduielile noastre de onoare şi puritate, rosti el. Ţie-ţi îngădui să vezi lama omului căruia i-ai arătat prietenie. (Privirea lui se întoarse spre ceilalţi.) Dar pe oamenii aceştia nu-i cunosc. Le-ai îngădui să pângărească o armă onorabilă?

  — Sunt Ducele Leto, spuse tatăl lui Paul. Mie îmi permiţi să văd lama?

  — Îţi permit să-ţi câştigi dreptul de-a o scoate din teacă, răspunse Stilgar şi, la auzul murmurului de protest al celor din sală, ridică o mână fină, străbătută de vene întunecate şi adăugă: Vă reamintesc că ama a aparţinut unui om care vă era prieten.

  În tăcerea care urmă, Paul studie omul şi percepu clar aura de putere pe care o emana. Era un conducător. Un conducător fremen.

  Unul dintre ofiţerii aflaţi de partea cealaltă a mesei mârâi:

  — Cine-i el, ca să ne spună