— Se zice că Ducele Leto Atreides guvernează cu consimţământul celor guvernaţi, rosti fremenul. De aceea, am să vă spun cum stă treaba cu noi: cei care văd un cristai îşi asumă o anumită responsabilitate. (Aruncă o privire întunecată către Idaho.) Ne aparţin. Nu mai pot părăsi Arrakisul fără consimţământul nostru.

  Halleck şi alţi câţiva dădură să se ridice, cu mânia întipărită pe chipuri. Halleck spuse ameninţător:

  — Ducele Leto este cel care hotărăşte…

  — O clipă, vă rog, interveni Leto şi blândeţea vocii sale îi reţinu. Nu trebuie să pierd controlul, gândi el. Se întoarse spre fremen: Domnule, onorez şi respect demnitatea oricărui om care respectă demnitatea mea. Îţi sunt, într-adevăr, îndatorat. Iar eu îmi plătesc întotdeauna datoriile. Dacă datina voastră cere ca arma să rămână în teacă, atunci acesta e un ordin… pe care-l dau eu. Şi dacă mai există vreo cale ca să-l cinstim cum se cuvine pe omul care a murit în serviciul nostru, te rog să-mi spui.

  Fremenul îl privi lung. Apoi, încet, îşi ridică voalul, descoperind un nas subţire şi o gură cu buze pline, într-o barbă de un negru lucitor. În mod deliberat, se aplecă deasupra mesei şi scuipă pe suprafaţa lucioasă.

  În clipa în care toţi cei prezenţi fură pe punctul să sară în picioare, vocea lui Idaho tună:

  — Staţi!

  Şi, în tăcerea încordată care se aşternu, urmă:

  — Îţi mulţumim, Stilgar, pentru darul umidităţii din trupul tău. Îl acceptăm în spiritul în care ne-a fost oferit.

  Şi Idaho scuipă la rândul său pe masa din faţa ducelui. Apoi, întorcându-se repede către Leto, spuse cu voce joasă:

  — Nu uita cât de preţioasă-i apa aici, Sire. A fost un gest de respect.

  Leto se lăsă încet în scaun şi surprinse privirea lui Paul, zâmbetul şters de pe chipul fiului său, înainte de a simţi uşoara destindere a atmosferei din sală, pe măsură ce oamenii înţelegeau scena la care asistaseră.

  Fremenul privi spre Idaho.

  — Ai fost apreciat în sietchul meu, Duncan Idaho. Te leagă vreun jurământ de credinţă faţă de Ducele tău?

  — Îmi cere să intru în slujba lui, Sire, spuse Idaho.

  — Acceptă un legământ dublu? Întrebă Leto.

  — Doreşti să plec cu el, Sire?

  — Doresc să hotărăşti singur ce-ai de făcut, răspunse Leto, dar nu putu să-şi ascundă încordarea din glas.

  Idaho îl iscodi cu privirea pe fremen.

  — Accepţi condiţia, Stilgar? În anumite cazuri, va trebui să revin pentru a-l sluji şi pe Ducele meu.

  — Lupţi bine şi ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă pentru prietenul nostru, spuse Stilgar. Se întoarse spre Leto. Să fie, atunci, astfel: omul Idaho va păstra cristaiul pe care-l are, ca pe un semn al credinţei faţă de noi. Va trebui să se purifice, de bună seamă, după cum cere datina, dar se poate. Va fi fremen şi soldat Atreides. Există un precedent: Liet slujeşte doi stăpâni.

  — Duncan? Făcu Ducele.

  — E clar, Sire.

  — Atunci, ne-am înţeles, conchise Leto.

  — Apa ta ne aparţine, Duncan Idaho, zise Stilgar. Trupul prietenului nostru va rămâne Ducelui tău. Apa sa e apa Atreizilor. Acesta va fi legământul nostru.

  Leto oftă şi privi spre Hawat, căutându-i ochii. Bătrânul mentat dădu din cap, cu un aer mulţumit.

  — O să aştept afară până ce Duncan Idaho îşi ia rămas bun de la prietenii săi, spuse Stilgar. Turok era numele prietenului nostru care-a murit. Să vi-l amintiţi când va fi să-i eliberaţi spiritul. Sunteţi prietenii lui Turok.

  Stilgar porni spre uşă.

  — Nu vrei să mai rămâi puţin? Întrebă Leto.

  Fremenul se întoarse. Îşi trase vălul peste faţă cu o mişcare simplă, potrivind ceva dedesubt. Paul întrezări ceea ce i se păru a fi un tub subţire.

  — E vreun motiv să rămân?

  — Ne-ai face o onoare, răspunse Ducele.

  — Onoarea îmi cere să fiu prezent în altă parte, zise fremenul.

  Îl privi din nou pe Idaho, apoi se întoarse şi ieşi repede printre gărzile de la uşă.

  — Dacă şi ceilalţi fremeni sunt ca el, o să ne înţelegem bine, declară Leto.

  — E un ins reprezentativ, Sire, rosti cu voce seacă Idaho.

  — Cred că ai înţeles cum stau lucrurile, Duncan.

  — Sunt ambasadorul Domniei-Tale la fremeni, Sire.

  — Vor depinde multe de tine, Duncan. Avem nevoie de cel puţin cinci batalioane de fremeni înainte de intervenţia sardaukarilor.

  — N-o să fie uşor, Sire. Fremenii au o fire destul de independentă. (Idaho şovăi.) Mai e ceva, Sire. Unul dintre mercenarii captivi a încercat să fure cristaiul de la prietenul nostru fremen care-a murit. Mercenarul spune că Harkonnenii oferă o recompensă de un milion de solari celui care le va aduce un cristai.

  Leto îl privi surprins.

  — Ce motive-ar putea avea să dorească atât de mult o armă ca asta?

  — Cuţitul e cioplit din dintele unui vierme de nisip; este semnul de recunoaştere al fremenilor, Sire. Cu el, un om cu ochii albaştri ar putea pătrunde în orice sietch de pe Arrakis. Pe mine nu m-ar lăsa în locurile unde nu-s cunoscut. Pentru că nu arăt ca un fremen. Dar…

  — Piter de Vries! Exclamă Ducele.

  — Un om de-o viclenie diabolică, Domnia-Ta, rosti Hawat.

  Idaho strecură cristaiul în interiorul tunicii.

  — Ai grijă cum păstrezi cuţitul, îl povăţui Ducele.

  — Am înţeles, Sire. (Lovi încetişor micul aparat de emisie-recepţie prins la centură.) O să vă dau veşti cât de curând. Thufir cunoaşte codul meu de apel. Să folosiţi graiul de luptă.

  Salută scurt, se întoarse şi părăsi camera. Paşii lui se pierdură spre capătul coridorului. Leto şi Hawat schimbară o privire cu înţeles. Zâmbeau.

  — Mai avem multe de făcut, Sire, observă Halleck.

  — Iar eu vă reţin, zise Leto.