— Durează mult?

  — Îl pot rezuma, Sire. Printre fremeni umblă vorba că pe Arrakis au fost construite peste două sute de asemenea baze, în perioada Staţiunii Experimentale Botanice. Se presupune că toate au fost lăsate în părăsire, dar există rapoarte care menţionează că mai înainte ar fi fost sigilate.

  — Să fie echipamente în interior?

  — Aşa susţin rapoartele lui Duncan.

  — Unde sunt amplasate? Întrebă Halleck.

  — Răspunsul fremenilor la această întrebare, zise Hawat, este întotdeauna acelaşi: „Liet ştie”.

  — Dumnezeu ştie, murmură Leto.

  — Poate că nu, Sire, spuse Hawat. Adineaori, acel Stilgar a pronunţat şi el numele. Să se fi referit la o persoană reală?

  — Care „slujeşte doi stăpâni”, interveni Halleck. Parcă-i un citat dintr-un text religios.

  — Iar tu ar trebui să-l cunoşti, zise Ducele.

  Halleck zâmbi.

  — Dar Arbitrul Schimbării? Întrebă Leto. Ecologul imperial, Kynes… El nu ştie unde sunt bazele astea?

  — Sire, rosti Hawat, Kynes este omul Împăratului.

  — Numai că Împăratul e cam departe, replică Leto. Vreau bazele. Probabil că sunt pline de materiale pe care le-am putea folosi ca să ne reparăm utilajele.

  — Sire! Din punct de vedere legal bazele sunt încă fieful Maiestăţii Sale.

  — Intemperiile Arrakisului sunt în stare să nimicească orice. Putem da oricând vina pe ele. Luaţi-l la întrebări pe Kynes şi aflaţi cel puţin dacă bazele există.

  — Ar fi periculos să le rechiziţionăm, insistă Hawai. Duncan a fost cât se poate de clar asupra următorului lucru: bazele, sau ceea ce reprezintă ele, au pentru fremeni o semnificaţie profundă. Nu-i exclus ca fremenii să-şi schimbe atitudinea faţă de noi dacă le vom ocupa.

  Paul scrută feţele celor prezenţi şi observă încordarea cu care oamenii urmăreau fiecare cuvânt. Păreau adânc tulburaţi de atitudinea tatălui său.

  — Ascultă-l, tată, interveni el cu voce joasă. E-adevărat ce spune.

  — Sire, reluă Hawat, s-ar putea ca aceste baze să ne ofere materialul necesar pentru repararea utilajelor, dar s-ar putea la fel de bine ca ele să ne fie inaccesibile din motive strategice. Ar fi imprudent să acţionăm până nu obţinem mai multe informaţii. Kynes are de partea Imperiului împuternicire de arbitraj. Să nu uităm asta. Iar fremenii îi recunosc autoritatea.

  — Procedaţi cu duhul blândeţii, atunci. Vreau să ştiu doar dacă bazele există.

  — Cum doreşti, Sire.

  Hawat se aşeză şi-şi lăsă ochii în jos.

  — Bun, zise Ducele. Ştim ce ne aşteaptă: muncă. Dar suntem învăţaţi cu munca. Avem şi oarecare experienţă. Ştim care vor fi recompensele, iar alternativele sunt destul de clare. Fiecare dintre voi îşi cunoaşte sarcinile. (Se uită la Halleck.) Gumey, să rezolvi mai întâi problema contrabandiştilor.

  — Voi porni către rebelii ce sălăşluiesc în pustie”, declamă Halleck.

  — Într-o zi, o să-l surprind pe omul ăsta fără nici un citat la-ndemână şi-o să pară gol puşcă, observă Ducele.

  Se auziră câteva râsete, dar Paul le sesiză efortul.

  Tatăl lui se întoarse către Hawat.

  — Să instalezi încă un post de comandă pentru contrainformaţii şi transmisiuni la etajul acesta, Thufir. După ce termini, avem de vorbit.

  Hawat se ridică şi privi împrejur, ca şi când ar fi căutat ajutor. Apoi se întoarse şi-şi îndreptă paşii spre uşă. În zgomotul scaunelor date în lături, ceilalţi îl urmară în grabă, schimbând priviri încurcate.

  Un final confuz, gândi Paul, urmărind cu privirea oamenii care ieşeau. Până atunci, consiliile de stat major se încheiaseră totdeauna într-o atmosferă de decizie. Dar această şedinţă părea că se dezagregase, măcinată de propriile-i insuficienţe şi, în cele din urmă, spulberată de o controversă.

  Pentru prima dată, Paul îşi îngădui să se gândească la posibilitatea reală a unei înfrângeri – nu de teamă sau din cauza avertismentelor de felul celor formulate de Cucernica Maică, ci ca pe o concluzie a propriei sale evaluări a situaţiei.

  Tata e deznădăjduit, îşi spuse el. Lucrurile nu merg deloc bine pentru noi.

  Şi Hawat… Paul îşi aminti reacţiile bătrânului mentat în timpul consfătuirii – momentele de ezitare, semnele de nervozitate. Hawat nu era în apele lui. Îl frământa ceva.

  — Cred că-i mai bine să-ţi petreci restul nopţii aici, fiule, spuse Ducele. De altfel, curând o să se crape de ziuă. O anunţ eu pe maică-ta. (Se ridică de la masă, încet, ţeapăn.) Pune câteva scaune unul lângă altul şi culcă-te.

  — Nu-s prea obosit, tată.

  — Cum vrei.

  Ducele îşi încleştă mâinile la spate şi începu să se plimbe prin faţa mesei.

  Ca un animal în cuşcă, gândi Paul.

  — Ai să discuţi cu Hawat posibilitatea unei trădări? Întrebă el.

  Ducele se opri dinaintea lui şi, înălţându-şi ochii spre ferestrele întunecate, spuse:

  — Am discutat de multe ori posibilitatea asta.

  — Fremena părea foarte sigură de spusele ei. Iar mesajul pe care mama…

  — Am luat măsuri de precauţie. (Privirea Ducelui făcu înconjurul sălii şi Paul observă sticlirea de sălbăticiune încolţită a ochilor.) Rămâi aici. Mă duc să discut cu Thufir problema posturilor de comandă.

  Ieşi repede, adresând un gest de salut santinelelor de la uşă.

  Paul privi locul în care stătuse tatăl său şi avu senzaţia clară că spaţiul acela fusese deja gol, înainte ca Ducele să fi părăsit încăperea. Şi iarăşi îi răsunară în minte cuvintele Cucernicei Maici; „Pentru tatăl tău… nu se mai poate face nimic”.

 Chapter 13

  În acea primă zi în care Muad'Dib a parcurs străzile Arrakeenului împreună cu familia sa, unii oameni de pe marginea drumului şi-au amintit legendele şi profeţia şi au strigat: „Mahdi!” Dar strigătul lor era mai degrabă întrebare decât afirmaţie, căci încă nu puteau decât spera ca el să fie cel pe care proorocirile îl numeau Lisan al-Gaib, Glasul din Altă Lume. Gândurile arrakeenilor se îndreptau însăşi către mama sa, deoarece oamenii auziseră că