nu voi fi jucăria soartei. N-am fost ales nominal, o să mă sustrag… Soarta avea înscris de către zeița ei Statistica pe tăblița acestei zile, printre altele, nașteri, accidente și morți, un omor în munți și un om care va trebui să-și piardă libertatea pentru tot restul zilelor. Nu, zeiță, omul tău a fost în legitimă apărare, amenințat să fie, el și iubita lui, cei din prăpastie, ei bine, ai omul tău în prăpastie, pentru pierderea libertății alege-ți mîine un altul, el și-a mai pierdut-o odată, nu-l face să creadă că ești oarbă, fiindcă, deși pari, el știe că nu ești!…”

[1] benzi desenate (fr.) (n. r.)

Capitolul XII

„Totuși, deși căsătorită, te numești Culala”, zisei în timp ce ne schimbam costumele la hotel, să coborîm la masă. „Da, mi-am păstrat numele de fată”, zise Suzy. „Din trufie!” „Poate!”

Vrusei s-o întreb… vrusei s-o întreb… vrusei s-o întreb… Era foarte calmă și toate întrebările pe care ea mi le blocase de la începutul începutului și pînă astăzi năvăliră asupra mea… De ce? și de ce?… Și atunci de ce!… ca un răpăit de tobe în clipele cînd se trage asupra condamnatului, care nici atunci nu înțelege de ce trebuie să moară. Alungai cu o voință supremă această imagine violentă de care, cu un adînc fior, înțelegeam că nu eram străin… Scuturai din cap și îmi revenii… Nu! Și nu! Era prea tîrziu să mai pot dezlega enigma. I-a fost frică! Aș fi vrut să aflu amănunte, s-o ajut, și el ar fi aflat că sîntem împreună și scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci, cînd ea se îndrăgostise de mine și nu voia să mă piardă. Ce mai puteam întreba? Stătea pe marginea patului și contempla în sine ceva, cu privirile într-o parte, și mută și rece și străină… Blocaj total și definitiv. Se gîndea… Contempla ceva în sine, tăcută și liniștită. „Bine că am scăpat cu viață!”, zise deodată. „Ar fi trebuit, zisei, dacă știai de ce e în stare, să nu ne urcăm în cabină.” „A fost perfid, îmi răspunse, n-ai observat că în apropierea cabinei a dispărut, am crezut că renunță, că își dă seama că n-are nici un rost… În realitate s-a dus să ia bilete, a intrat cu ele în mînă, tu n-ai băgat de seamă că am așteptat cîteva minute pînă a revenit, tu te scuturai de zăpadă, aranjai schiurile într-un colț…” „Nu era prea tîrziu să fugim din cabină… M-aș fi bătut cu el afară, dar nu murea nimeni.” „Mă omora pe mine. Nu atunci, altădată! Mă prindea el singură într-o zi!” „Dacă era așa de violent, cum de te-ai măritat cu el? ce meserie avea?” „Inginer! Ne-am cunoscut pe șantier, cînd eram eu zidăriță… Dacă îți amintești… Fotografia aceea a mea cu un grup, pe plajă… stătea lîngă mine! Ne căsătorisem și am făcut o excursie la mare cu prietenii lui. Voiaj de nuntă! Nu, nu era violent! Era chiar fricos, toți știau, numai eu nu știam că era violent din fire și fricos. Ulterior am aflat că odată, prietenii lui, în toiul unei petreceri, i-au aranjat acasă în garsonieră un om mort în pat… O aiureală, nu era nici un mort, au pus și ei acolo un costum de-al lui în care au băgat o pătură și în loc de cap o mască de carnaval și o pălărie. El a venit acasă beat, s-a trîntit pe pat și a adormit… Cînd s-a trezit și a văzut, s-a aruncat pe fereastră… Noroc că era la parter și n-a pățit nimic… Mai bine ar fi murit atunci… N-am divorțat, de frică. Mă amenința…” „Totuși, zisei, dacă mi-ai fi spus de la început…” „Nu, fiindcă după ce am fugit de la el, s-a mai liniștit… Mi-am spus că cu cît trece mai mult timp, e cu atît mai bine, se învață cu gîndul. Nu m-a căutat niciodată. N-avea rost să-l zgîndăresc…” „De ce natură era violența lui?” „De natură alcoolică. Era dipsoman! Cîteva luni avea chiar aversiune pentru băutură și atunci era fermecător. Pe urmă începea deodată să bea într-un mod înspăimîntător și devenea violent, dar numai cu mine!” „Astăzi crezi că era beat?” „Daaa, și în faza asta îi dispare complet simțul primejdiei, în toate sensurile, și pe cît de slab și de blînd e în faza de repulsie față de băutură (slab în adevăratul sens al cuvîntului, fizic și moral), pe atît de agresiv și rezistent devine în timpul crizelor alcoolice. Nu e adevărat că era violent numai cu mine. Odată s-a bătut pe stradă cu șapte inși (mi s-a povestit) și i-a stîlcit pe toți, dar a venit și el acasă cu o ureche lipsă, cu capul umflat ca un butoi și cu toți dinții din față sfărîmați… L-am îngrijit să se facă bine, am așteptat să-i treacă criza și l-am părăsit așa cum l-am luat, adică în cele trei luni cînd era și el om…” „Și de cînd sînteți despărțiți?” „De-un an!…” „Și cîți ani ați trăit împreună?” „Doi, trei… (și ghicindu-mi întrebarea Suzy continuă): Mă iubea foarte tare și la început dipsomania lui nu era așa de gravă. Se îmbăta tun și atîta tot. Pe urmă, făcu ea un gest elocvent, se îmbăta tun, dar perioadele erau scurte, și, și! adică nu-l ținea mult beția, dar nici pauza nu mai era de luni, ci de săptămîni… Devenea rigid, și distrugea tot, ca un golem al cărui secret nu-l știam ca să-l potolesc…” „Atunci te lovea?!” „De fapt nu mă lovea decît foarte rar, dar mă amenința și nu știam niciodată dacă într-o bună zi n-o să mă desfigureze sau chiar o să mă omoare!” „Și nu există remediu la acest gen de beție?” „Nu! Pînă acum nu există! Nimic nu-l poate opri pe dipsoman să bea cînd îi vine impulsul… Cel puțin