așa mi-au spus doctorii din orașul nostru…” „Are familie?”, o mai întrebai. „Are o soră pe la București, care e vinovată de tot ce s-a întîmplat. E doctoriță de copii. Ea știa că fratele ei mai încercase de două ori să se însoare, dar respectivele, mai prudente și mai puțin sentimentale decît mine, deschiseseră bine ochii înainte de a face pasul… Era el inginer, băiat frumos și blînd ca un mielușel, dar aflaseră ce cusur avea și nu se grăbiseră să se mărite… Eu, pe atunci, eram panicată, îmi intrase în cap ideea că, indiferent de părerea sublimă pe care o aveam despre mine, o să rămîn nemăritată… Și tu mi-ai spus ceva în acest sens: femeile superioare nu sînt atractive. Adaugă la asta că perspectiva de a rămîne zidăriță nu putea fi înfruntată chiar de una singură, iar un băiat mai de calitate care să nu fie arivist și să nu-i pese de ce fel de soție îi intra în dosar era o rara avis[1]. Mi s-a părut că el era o astfel de pasăre rară, băiat de ceferist, taică-său a fost mecanic de locomotivă… Ei bine, sora asta a lui știa că încă de pe la douăzeci de ani, încă de pe cînd era student, fratele ei bea. Dar n-o pot învinui. Care soră vine la iubita fratelui ei (pe care l-a ținut la facultate din modestul ei salariu de puericultoare, ea însăși mamă a doi copii) și îi spune: nu-l lua, are cusurul cutare, e marcat… Mai ales că periodicitatea crizelor alcoolice, numită dipsomanie, nu apărea ca o fatalitate la nivelul ei modest de doctoriță de copii. Nu? Nu există printre copii predispoziții la alcoolism! Și apoi cu forma asta de alcoolism se poate trăi, hăt! mulți ani! fiindcă nu toți sînt violenți…”

Telefonul zbîrnîi scurt și amîndoi tresărirăm cu putere. Ea ridică receptorul și auzii și eu ce i se spunea: „Suzy, nu coborîți? Vedeți că la zece avem tren.” „Acum cît e ceasul?”, zise ea. „E șapte, dar mai bem și noi cîte-un pahar!” „Și ce sărbătoriți? zise Suzy. Faptul că ne-ați părăsit în furtună și ați fugit ca niște lași?” „Care furtună? Ați pățit ceva?” „N-am pățit, dar puteam să pățim. S-au oprit telescaunele și ne-a prins vijelia în vale, în fundul pîrtiei.” „Dragă, noi am crezut că ați luat-o înainte, fiindcă în momentul cînd s-a stricat vremea nu v-am mai văzut pe vîrful cotei. Toată lumea a plecat cînd a apărut noru-ăla!” „Las-o moartă, dom’ doctor, așa șef mai bine lipsă. Probabil că în momentele acelea îți spunea cineva o anecdotă și ai uitat că porți răspunderea grupului nostru… Bine… Bine… Bine, venim, dar să știți că noi mai rămînem și mîine…”

Suzy închise și reintră, uitîndu-se alături de sine, în postura ei anterioară acestor destăinuiri; zise: „Tu, doritorul de comunicare și de dezvăluiri, ce mai poți zice? Ar fi fost mai bine sau mai rău, sau ar fi fost același lucru dacă ai fi știut toate acestea înainte? Cel puțin am avut timp să fim fericiți! Nici un nor negru nu ne-a tulburat zilele noastre minunate. În timp ce, dacă ai fi aflat, cine știe dacă am mai fi putut să ne legăm pe viață ca acum? Fiindcă sîntem legați pe viață, orice ni s-ar întîmpla.” Se uită iar în sine și această retragere avea în ea aceeași vrajă care mă îndemna ca totdeauna să nu mai încerc s-o descifrez. „Iubirea, parcă îmi spunea ea, e lovită după fiecare tentativă de a pătrunde în trecutul ființei dragi.” „Totuși, mă trezii spunînd, ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi spus din vreme despre această dragoste a ta, zolistă, pentru un dipsoman!” Se uită la mine doar cu o mișcare a corpului; privirea i se retrăgea și mai mult într-o parte. „Și dacă ar fi fost mai rău?”, zise. „Mai rău decît să fi omorît un om?”, reluai. „Da, o, da… Da, și deodată izbucni în plîns, se rostogoli, se zvîrcoli pe o parte și pe alta și, ca să se ajute, ca să se agațe de ceva, își înfipse mîinile în cuvertura patului… O, nu noi l-am omorît, el s-a sinucis, săracul, am simțit, cînd am strigat «Victoraș, vrea să mă omoare», mi-a dat drumul, în clipa aceea putea să mă arunce… Și-a dat seama că nu e nici-o speranță pentru el, iubeam pe altul.”

Înghețai!

„Și ce speranță mai era pentru el dacă te arunca în prăpastie?”, strigai. „Să moară împreună cu mine. S-ar fi aruncat după mine.”

O lăsai să se chinuie că nu-i îndeplinise această dorință. Multă vreme. Deschisei fereastra să contemplu întunecatul și imensul munte opus înaltelor creste ale Carpaților. Aș fi vrut să fiu acolo, să urc pe acea cărare, care se vedea săpată în el, numită „drumul cîinelui”, cum am aflat că se numea și care era singura care ducea undeva spre o veche și nefrecventată, neprietenoasă cabană. Mă ispiti cu adevărat gîndul: ce-ar fi să fugim în acest munte? Noi doi, și să nu mai revenim niciodată în această lume plină de dipsomani, parchinsoniști și torționari. (Nu bolile sînt rele, ci ceea ce ele potențează în om: violența neînfrînată de care, încercînd să ne apărăm, devenim jucăria soartei…) Știam însă că acum nu mai existau nicăieri pe pămînt cotloane care să nu fi fost sau să nu fie cercetate. Un pustnic ar fi mai puțin singur în peștera sa (ar afla de el toți excursioniștii) decît într-un apartament așezat pe o stradă aglomerată, unde s-ar feri mai bine de curiozitatea lacomă a semenilor lui…

Revenii în odaie. Suzy era acum din nou liniștită și nu se mai uita în sine, ci direct în ochii mei și cu o intensă lumină care cerea protecție. Și atunci ea repetă ceea ce îmi spusese mai înainte: „Iubitul meu, sîntem legați pe viață, orice ni s-ar întîmpla…”.

Coborîrăm la masă și puturăm fi senini în mijlocul veseliei generale. Suzy chiar putu să surîdă de cîteva ori, cînd înțelegea, vag,