că s-a spus o anecdotă reușită. Fiindcă nici ea, nici eu, nu înțelegeam nimic din ceea ce se spunea. Auzeam cuvintele, dar sensul aluneca pe lîngă noi, deveneam, fără să ne dăm seama, intangibili. Gîndul la fapta noastră începea să formeze în noi marea inerție a tuturor culpabililor și să ne izoleze de ceea ce era real. Lumea nu mai era pentru noi firească. Noi săvîrșiserăm, cu complicitatea ei naivă (ce era altceva fuga grupului decît gîndirea generoasă că îndrăgostiții trebuiesc lăsați singuri?), un act de curățire, eliminasem un dipsoman dezagreabil pentru o colectivitate care nu putea trăi cu gîndul că viciul, maladia incurabilă, agresivitatea o pot amenința fără consecința naturală: moartea într-o încăierare a celui marcat, sau într-o căsătorie în care soția fuge și e omorîtă, și dipsomanul e închis, sau e omorît dipsomanul, și soția, cu complicele ei, ispășesc…

[1] pasăre rară (lat.) (n. r.)

Capitolul XIII

…N-a avut puterea să retrăiască decît ceea ce l-a făcut să fie fericit… „Ciceo, mi-a spus, povestește tu restul… Gîndirea ta de avocat și de fost judecător, în acest final, e mai potrivită.”

Într-adevăr, cînd am aflat în ce dificultate intrase prietenul meu mi-am dat imediat seama că îl paște o mare primejdie: cum să dovedești, într-o ucidere, că ai fost, fără martori, în legitimă apărare? Pentru un avocat (și cu această gîndire a mea într-adevăr de avocat orice speculație se încheie) individul, deși s-a născut liber, cum spune Rousseau, n-aș zice că în secolul nostru pretutindeni e în lanțuri, dar este permanent în legitimă apărare… Chiar și cel agresiv, aș zice mai ales… De cîte ori nu i-am văzut apărîndu-se cu vehemență, învinuind pe celălalt (și nu totdeauna fără îndreptățire) că i-a determinat să comită violența?! Cea pedepsită de lege, îndeobște cea fizică, fiindcă violența pe care o produce inteligența, și nu neapărat doar cea orgolioasă și care stîrnește ura nevindecabilă, nu se pedepsește de lege. Dar de ce? protestează el cu indignare în instanță și începe să spună o istorie încîlcită, cu detalii pentru el decisive, și rămîne cu gura căscată de uluire cînd judecătorul i-o taie: bine, bine, și pentru asta trebuia să-i dai cu ciomagul în cap? Bineînțeles, gîndește el, făcui și dregui, mai bine i-aș fi scos un ochi, să rămînă chior… pe mă-sa și pe tat-său! Nu cred că e lipsită de tîlc istorisirea unui mare reporter de pe vremuri, care, ros de curiozitate, s-a dus la Galați să stea de vorbă cu unul Berilă, care omorîse șapte oameni cu un sifon, într-o brutărie… „Mă, Berilă, i-a zis el după ce gardianul l-a introdus în celula aceluia, eu nu sînt nici de la poliție, nici judecător și nici ruda vreunuia din cei pe care tu i-ai omorît. Eu sînt un ziarist, dar nu pentru ca să scriu îți pun întrebarea… Pentru mine, așa ca om, vreau să știu: ce-ai avut cu ei, mă Berilă?! Presa zice că erați toți prieteni, ați venit la brutar, care și el vă era prieten, a scos omul covrigi calzi din cuptor, ați stat de vorbă, ați băut și voi un pahar de vin și pe urmă ați adormit, că era tîrziu. Atunci i-ai omorît pe toți cu un sifon, loviturile, zic reporterii, fiind date la cap, buf! ca în dovleci, și fiind toate de «o mare violență», afirmă reporterii ăștia, mă Berilă, adică lasă să se înțeleagă că ai avut cu ei de soluționat vechi și crunte răfuieli. E adevărat?!” „Nu e adevărat”, a zis Berilă. „Bine, s-a mirat reporterul, atunci ce-ai avut cu ei? Poți să-mi spui? Fiindcă în instanță ai declarat că ei au sărit la tine să te omoare. N-ai convins pe nimeni, fiindcă oricît ar fi cineva de puternic nu poate omorî singur șapte oameni cu un sifon… Cu un șiș da, dar cu un sifon, mă Berilă?!” Atunci Berilă și-a întors fața într-o parte ca și cînd n-ar fi vrut să mai vadă acea priveliște și i-a dat reporterului, cu un imens dispreț, următorul răspuns: „Dă-i în p… mă-sii că erau beți!…” Da, or fi fost ei beți, dar cît de tare și în ce chip de l-au supărat atît de mult pe maiestatea-sa Berilă întîiul? L-au scîrbit gurile lor căscate, membrele lor în dezordine? L-au plictisit!? L-au înfuriat sforăiturile lor, pofta lor animalică de somn, pe el care era, poate, un insomniac? Sau se săturase Berilă de atîta libertate și lumină cîtă este pe pămînt și simțise o mare ispită a ocnei? Asta ar fi o speculație abisală. Cel mai sigur e tot răspunsul lui Berilă: erau beți! și trebuie să traducem asta prin: erau agresivi! Beția și somnul lor nu erau suportabile, Berilă era și el în legitimă apărare.

Un ultim detaliu. N-am știut că medicamentul numit Nozinan e atît de puternic, încît cîteva pastile pot provoca moartea, cînd Petrini mi-a cerut să-i fac rost de un tub, mi s-a părut că mi-a spus că el suferă de ficat… Ca să aflu abia pe urmă în ce scop avea nevoie să-l aibă asupra lui. „Dacă sînt condamnat pe viață, mi-a spus el ulterior, îl voi folosi.” Cum nici eu nu puteam ști la cît va fi condamnat, cu cîteva zile înainte de ultima ședință, am alarmat pe directorul închisorii, care a ordonat imediat o percheziție și i-a confiscat prietenului meu acel flacon… Am gîndit astfel: chiar dacă el va fi condamnat pe viață, nu pot să accept gîndul că toate șansele lui de a reveni cîndva afară sînt chiar total epuizate. De obicei verdictele pe viață înseamnă, practic, douăzeci de ani, după care apar și pentru astfel de condamnați unele amnistii. Or, acum Petrini are treizeci și cinci de ani, la cincizeci și cinci va fi liber, dacă nu cumva mult mai curînd. Și viața nu e deloc de disprețuit la această vîrstă, ca să nu mai spun că nici la optzeci nu e, și nici chiar la nouăzeci. Această