puternică personalitate, cum sînt convins că este prietenul meu, va rezista, se va întoarce sănătos și se va împlini nu numai ca om, adică să poată să fie iarăși fericit, ci și socialmente, să-și scrie adică mai departe lucrările lui și să lupte ca ele să vadă lumina tiparului. Capitolul XIV

…Cam din perioada de cînd o cunoscuse pe doamna Culala nu mai venise Petrini pe la noi, sîmbetele, cum avea obiceiul. Și iată că într-o luni seara mă pomenesc că îmi dă un telefon. „Vreau să-ți spun ceva, zice, ești ocupat?” „Sînt, dar o să las totul pe mîine: presupun că e vorba de ceva urgent.” Nu mi-a confirmat că ar fi vorba despre așa ceva, a închis brusc și peste o oră suna la poartă. „Merg la tine în birou”, mi-a șoptit fără să mă privească.

La mine în birou aveam altă stare de spirit decît în hol, în fața televizorului, redeveneam adică avocat. Intram firesc în lumea Justiției asemeni preotului care intră în altar, unde apoi, împreună cu credincioșii, încearcă să ia contact cu Divinitatea. Aici pot să fac și eu o mărturisire. Devenit avocat după ce fusesem judecător, un gînd m-a călăuzit: puteam foarte bine să găsesc un post de jurist la o mare întreprindere, sau altceva asemănător, dar nu mi-am dat demisia fiindcă nu mi-a mai plăcut să judec și să aplic legea, dimpotrivă, mi-am spus, o voi face mai departe, fără puterea de a mai da verdicte, dar de a le determina cu toată forța gîndirii și cunoștințelor mele și în toată libertatea. Acest raționament mi-a impus însă ideea, ca o consecință, că nu voi prelua niciodată un proces în care să apăr pe cei care au încălcat-o (legea!). Asta nu înseamnă că aruncam vreun blam asupra altor colegi ai mei, care nu făceau această disjuncție. Era doar o hotărîre a mea secretă. O fi fost ea secretă, dar nu știu cum se făcu că în scurtă vreme începură să intre în biroul meu numai clienți care parcă știau că refuzasem încă de la început cauzele de încălcare flagrantă a legii. Asta nu însemna că toate cauzele mele erau atît de clare și de simple cum suna de clar și de simplu conceptul care mă călăuzea. Și de asemeni, nu vreau să se înțeleagă că porneam spre tribunal din capul locului cu prezumția că instanța ar putea să nu-mi absolve clientul sau să nu-i facă dreptate. Instanța însă e compusă din oameni și conștiința unui om are diferite nivele, nu numai de cultură, dar mai ales de înțelegere, în sensul cel mai înalt al acestui cuvînt. Clasica situație: condamni ferm la închisoare un om care a furat o sticlă de bere și scoți de sub acuzație un șnapan care a adus mari pagube societății, pentru că acest șnapan… Și aici oricare dintre noi putem da din cap edificați și neputincioși: da, așa e, știm, șnapanul are mulți bani, și cu bani cîte nu se pot face?! În paranteză fie spus, pot să afirm, nu fără mîndrie, că pe vremea cînd eram judecător am reușit să determin legiuitorul să elimine din instanțe istoria aceasta a condamnării unui om la pedeapsă privativă de libertate pentru o sticlă de bere; merită s-o relatez, deoarece în secolul trecut justiția franceză a condamnat astfel un om la ocnă pentru furt prin efracțiune și anume spargerea geamului unei brutării și însușirea unei pîini… Din această insignifiantă întîmplare, un geniu a dat naștere unei epopei grandioase, în care lipsa de înțelegere e pusă la zid, iar fanatismul rigid și implacabil al apărătorului legii sancționat (Javert se sinucide). Ei bine, într-o zi un milițian (un Javert derizoriu) îmi aduce și mie în instanță un Jean Valjean neînfometat, dar care n-a știut ce să-i spună cînd a fost întrebat de unde are pîinea pe care o ținea sub braț. S-a bîlbîit! Bineînțeles că l-am achitat fără măcar să doresc să aflu de unde luase pîinea. „Nu puteai, i-am spus, să declari că ți-a dat-o un prieten la gară?” „Nu, fiindcă m-ar fi întrebat cum îl cheamă.” „Pe dracu, un prieten din București, camarad de arme, i-ai uitat numele.” N-avea atîta imaginație! „De fapt de unde-ai furat-o?!” „N-am furat-o, mi-a dat-o o fată de la cantină. Dacă îi spuneam asta, aș fi băgat-o pe ea la apă.” A doua zi scandal mare prin firele telefonice. Am achitat un hoț, fără să-l judec, voi fi destituit imediat dacă nu reiau procesul. Nu voiam să fiu destituit, voiam să plec eu, și nu pentru atîta lucru. L-am rechemat pe învinuit și l-am condamnat. Băiatul însă, așa umil cum arăta, avea pe la București nu știu ce fel de rude sau prieteni, destul că un zbîrnîit violent pe interurban mă invita a treia zi să mă prezint imediat la Ministerul Justiției, chiar la cabinetul titularului. Strigăte: „Cum ai putut să condamni la închisoare un om pentru o pîine?”. „Credeți că e primul? i-am răspuns eu liniștit. Și credeți că e ultimul? Așa scrie legea. Am încercat să n-o aplic, la prima înfățișare l-am achitat, dar au sărit alții și m-au amenințat cu destituirea.” „Legea asta e greșită, a zis atunci titularul, văd că sînteți un judecător experimentat. Unde e greșeala?” „Furtul e furt, i-am răspuns, trebuie pedepsit, dar depinde de pagubă, de prejudiciul adus societății sau individului, nu rămîne o cantină fără pîine dacă o fată e drăguță cu un băiat și-i dă pe furiș o franzelă.” „Așa este, ce propuneți?” „Să schimbați legea! i-am spus. Nuanțări, de altfel, există și acum pentru tot soiul de delicte: de la o lună pînă la un an de închisoare. Puneți amenzi de la o sută pînă la nu știu cîte mii de lei, sau alte forme care să nu încurajeze furtul, dar nici să dea cu ușurință prilej unui milițian ranchiunos să-i facă «figura» unui dușman personal și să-l trimită la răcoare pentru astfel de delicte minore.” „Bine!”, mi-a spus titularul și a propus foarte rapid aceste modificări care au micșorat apreciabil