se ascund în spatele legii invocînd aceeași justificare a legitimei apărări, ci pentru a se evita o eroare judiciară, în cazul unui om în a cărui viață nu se poate descoperi nimic care să ateste îndoiala, dubiul, incertitudinea…

Terminîndu-mi însemnările, rosteam toate acestea cu glas tare, să audă și Petrini și să capete certitudinea că nu va fi condamnat, dar în același timp să-și dea seama că nu putea evita un proces. Abia după ce terminai observai că se făcuse foarte palid. Cunoșteam și această reacție: mai mult cîștigă teren în conștiința unui om care se știe nevinovat certitudinea că va fi condamnat decît în aceea a unui om culpabil, care consideră lumea coruptibilă în eternitate, cu justiția, procurorii și judecătorii ei (aceștia se apără mai bine). Petrini credea în reaua soartă, atotputernică chiar și peste un avocat lucid și bine înarmat și o instanță clementă, dar nepăsătoare ca și destinul. O clipă de neatenție, ca o fulgurație misterioasă a forțelor malefice, și un detaliu neînsemnat apasă inexorabil balanța…

„Ascultă, Ciceo, murmură cu un glas foarte tulbure. Nu mă predau! Nu-l cunosc pe acest individ, nu l-am văzut niciodată în viața mea, și nu înțeleg ceea ce mi se spune.” „Ascultă, Petrini, ridicai eu glasul, poți trăi cu gîndul că l-ai aruncat pe acela în prăpastie?” „Pot trăi pînă la adînci bătrînețe. Am mai aruncat odată unul și în afară de pure idei de vinovăție, născute dintr-un exces de culpabilitate a conștiinței că am omorît un om, niciodată n-am simțit remușcări adevărate. Mi-a rămas în conștiință, mai puternic decît vinovăția, sentimentul că individul voia el să mă omoare pe mine și nu aveam nici o îndoială în acest sens…”

O noutate! Îi cerui să mi-o povestească. „Da, îi spusei apoi, în ocnă, da, ar fi fost tragic să te autodenunți, afară ar fi tragic să n-o faci!” „De ce?!” „Pentru că acolo deținuții n-au colaborat cu cei care vă păzeau. Sînt convins (și ar fi neverosimil să nu cred acest lucru) că a avut loc și acolo o anchetă și că mulți au știut ce-ai făcut, dar nu le-a fost greu să dea din umeri. Ce li se putea face mai mult decît ceea ce li se făcea? Afară, într-o lume normală, reacțiile nu vor fi aceleași.” „Nimeni nu știe nimic!”, mi-a repetat el încăpățînat. „Știe prietena ta, care trebuie întrebată brutal dacă poate trăi cu tine fără să fiți absolviți de vinovăție.” „S-o întrebăm!” „Bine, dă-i un telefon și invit-o aici. Semeni cu un italian dintr-un film, un cioban care se ascunde cu oile în cotloanele munților de teamă să nu fie prins și acuzat de un omor pe care nu el îl săvîrșise. Era cu un băiat, un frate mai mic, care nu înțelegea de ce fugeau din moment ce nu erau vinovați. Și ciobanul îi dă, dus pe gînduri, următorul răspuns: «dacă te prinde, îți face proces!».” „Da, strigă Petrini, așa este, semăn cu acest cioban. Proces înseamnă condamnare…”

O gîndire disperată! Bineînțeles că nu-i spusei acest lucru și nici că nu pierdusem pînă atunci nici un proces și că, dimpotrivă, pentru mine proces înseamnă judecare și eliberare de sub acuzație, și numai dacă… Aici pînă și gîndul meu se frînse, fiindcă foarte adesea oamenii spun despre cineva: a pierdut procesul! Se referă nu la cei vinovați! Despre aceștia se spune altfel: a fost înfundat! Sau: nu i-a mers, a mierlit-o!

Capitolul XVII

Cînd doamna Culala intră, nu avui timp s-o văd bine cum arată, asistai la o scenă bizară. „Unde e?”, spuse ea din ușă. O luai înainte și o condusei. Cînd se întîlniră, iar eu mă așezai la birou, el se ridică în picioare și un abur misterios îi învălui de îndată… Sau poate vederea mea se subțiase de tensiunea orelor de interogatoriu? Sau culpabilitatea le înscria pe chipuri această aură de iubire tragică și din altă lume? Doamna Culala nu era frumoasă decît pe clipe de revelație, intermitente și inexplicabile (fiindcă atunci cînd eu o priveam stătea nemișcată), într-o secundă vedeam un chip puțin masculinizat, pentru ca imediat să se suprapună pe el un altul, cu tîmple dulci de fetiță de o noblețe izbitoare și o gură de o puritate de madonă, apoi această viziune să dispară și ea, și să contemplu un obraz șters cu tenul pătat, arătînd o vîrstă incertă și o frunte prea bombată. Acest joc de expresie era atît de atractiv, încît te făcea de îndată să dorești să-i fii prieten, să-i fii util, fără nici un gînd de reciprocitate. Cînd o privii pentru ultima oară, abia atunci îi văzui ochii, privirea mare care nu se mai putea desprinde de a lui, fascinantă și fascinată, cerînd protecție și în același timp dominînd… Iar Petrini, în fața ei, posomorît dar parcă renăscînd, oferindu-i fără șovăială acea protecție și în același timp plecîndu-se în fața ei umil, nu umilit de ea, ci parcă de conștiința că, așa cum îmi spusese mie mai înainte, puterile acestei lumi îl pot pedepsi dacă, asemeni îndepărtatei Niobea, regina Frigiei, ar jubila că nimeni printre pămînteni n-a mai fost atît de iubit ca el.

„Ah, Petrini, gîndii în clipa aceea, este sigur că ai jubilat totuși și ai sfidat, poate nu în dragoste, ci în trufia gîndirii, și anume că poți smulge fericirea chiar dacă nu ți-e dată. Fiindcă, iată, nu pierderea libertății ar fi chinul tău, ci pierderea acestei ființe de care nu te poți rupe fără să sîngerezi apoi necontenit… Ființă cu care n-am nevoie să stau de vorbă ca să aflu că hotărîrea ei e luată, nu poate trăi cu tine dacă vrei să te ascunzi: trebuie să te predai!”

Îi lăsai singuri o vreme și mă întorsei cu o sticlă de vin, gustări și cafele. Nu știu dacă lor le era foame, dar mie îmi tremurau mîinile. Îi invitai insistent să bea, să-i readuc pe pămînt, să fac să dispară aburul misterios care îi învăluia încă în privirile mele. Nu puteam sta de vorbă cu doi