el ritmul, mânându-şi aprig marele cal negru de luptă, pe când Ned galopa alături de el, încercând să ţină pasul. Îi strigă o întrebare pe când goneau, însă vântul îi spulberă cuvintele, iar regele nu-l auzi. După aceea, Ned călări în tăcere. Foarte curând părăsiră drumul şi o luară peste câmpiile întinse, întunecate de ceţuri. Garda rămăsese la o mică distanţă de ei, fără să-i mai poată auzi ce vorbeau, însă Robert tot nu încetinea.

Apărură zorii pe când se avântau pe o colină joasă şi, în cele din urmă, regele se opri. În momentul acela se aflau la kilometri distanţă de restul grupului. Robert era roşu la faţă şi binedispus când Ned trase de frâie lângă el.

– Zeilor, exclamă el, râzând. Îţi face bine să ieşi şi să călăreşti aşa cum trebuie să o facă un bărbat! Jur, Ned, deplasarea asta târâş poate să scoată orice bărbat din minţi.

Robert Baratheon nu fusese niciodată un om răbdător.

– Iar blestemata aia de căruţă, cum geme şi scârţâie, trecând de orice ridicătură de parcă ar fi un munte, iţi promit, dacă blestemăţia aia îşi mai rupe încă o osie, o să o ard, iar Cersei n-are decât să meargă pe jos!

Ned râse.

– Am să-ţi aduc bucuros torţa.

– Bun băiat! Regele îl bătu pe umăr. Am însă un dram de înţelepciune să-i las pe toţi în urmă şi să-mi văd de drum.

Un zâmbet se ivi pe buzele lui Ned.

– Cred că ai fi în stare de asta.

– Da, da, glăsui regele. Ce zici, Ned? Doar tu şi cu mine, doi cavaleri rătăcitori pe drumul regelui, cu săbiile alături, şi numai zeii să ştie ce ne aşteaptă în faţă, poate fiica vreunui ţăran sau vreo târfă de cârciumă, care să ne încălzească paturile la noapte.

– Am putea face şi asta, cum să nu, zise Ned, însă avem îndatoriri acum, stăpânul meu... faţă de domeniu, faţă de copiii noştri – eu faţă de doamna mea, iar tu faţă de regină. Nu mai suntem băietanii care am fost odată.

– N-ai fost niciodată un băietan, bombăni Robert. Mare păcat. Şi totuşi, s-a întâmplat odată şi asta... cum o chema pe fata aia de rând a ta? Becca? Nu, aia era una de-a mea, cu păr negru şi ochi dulci, mari, de te puteai îneca în ei. A ta era... Aleena? Nu. Mi-ai spus odată. Era Merryl? Ştii despre care vorbesc, mama bastardului tău.

– Numele ei era Wylla, răspunse Ned cu o politeţe rece, şi aş prefera să nu vorbesc despre ea.

– Wylla. Da. Regele rânji. Trebuie să fi fost o femeiuşcă tare, dacă l-a făcut pe Lord Eddard Stark să-şi uite de onoare, chiar şi numai pentru o oră. Nu mi-ai povestit niciodată cum arăta.

Gura lui Ned se strânse de furie.

– Nici n-am să-ţi spun. Las-o baltă, Robert, pentru dragostea pe care spui că mi-o porţi. M-am dezonorat singur, şi pe mine şi pe Catelyn, în faţa zeilor şi a oamenilor deopotrivă.

– Zeii au milă, iar tu abia dacă o cunoşteai pe Catelyn.

– Am luat-o de soţie. Îmi purta copilul.

– Eşti prea aspru cu tine, Ned. Aşa ai fost întotdeauna. La naiba, nici o femeie nu-l vrea pe Baelor cel Binecuvântat în patul ei. Se lovi cu palma de genunchi. Ei bine, nu am să te forţez, dacă o pui aşa de mult la suflet, deşi uneori eşti aşa de ţepos, încât ar trebui să-ţi pui un arici pe pecete.

Soarele care se înălţa trimitea degete de lumină prin ceţurile palide ale zorilor. O câmpie vastă se întindea sub ei, golaşă şi maronie, punctată ici şi colo de movile lungi şi joase. Ned i le arătă regelui.

– Gorganele Primilor Oameni.

Robert se încruntă.

– Am nimerit într-un cimitir?

– Sunt gorgane peste tot în nord, Maiestatea Voastră. Acesta este un tărâm vechi.

– Şi rece, bombăni Robert, strângându-şi mai tare mantia în jurul său. Gărzile îşi struniseră caii în urma lor, la poalele colinei. Ei bine, nu te-am adus până aici ca să vorbim despre morminte sau să flecărim despre bastardul tău. Azi-noapte a sosit un mesager din partea Lordului Varys, de la Debarcaderul Regelui. Uite.

Regele scoase o bucată de hârtie din centura sa şi i-o întinse lui Ned. Varys, eunucul, era maestrul şoptitor al regelui. Acum îl servea pe Robert aşa cum îl servise şi pe Aerys Targaryen. Ned desfăşură neliniştit hârtia, gândindu-se la Lysa şi la acuzaţiile ei îngrozitoare, însă mesajul nu o privea pe Lady Arryn.

– Care-i sursa acestei informaţii?

– Ţi-l aminteşti pe Ser Jorah Mormont?

– Nici n-aş avea cum să-l uit, zise Ned fără menajamente. Mormonţii din Insula Ursului erau membrii unei Case vechi, mândri şi onorabili, însă pământurile lor erau reci şi îndepărtate, sărace. Ser Jorah încercase să mai umple vistieria familiei vânzând nişte braconieri unui negustor de sclavi Tyroshi. Din moment ce Mormonţii erau stegarii Casei Stark, ofensa sa dezonorase nordul. Ned făcuse o călătorie lungă până în vest, la Insula Ursului, doar ca să afle, la sosire, că Jorah luase o corabie care-l dusese dincolo de întinderea Gheţii şi de justiţia regelui. De atunci trecuseră cinci ani.

– Ser Jorah se află acum la Pentos, nerăbdător să obţină iertarea regală care i-ar permite să revină din exil, îi explică Robert. Lordul Varys se foloseşte bine de el.

– Aşadar, negustorul de sclavi a devenit spion, zise Ned cu dispreţ. Îi înapoie scrisoarea. Mai degrabă aş deveni un hoit.

– Varys îmi spune că spionii sunt mult mai folositori decât hoiturile, făcu Robert. Lăsându-l pe Jorah deoparte, ce crezi despre raportul ăsta?

– Daenerys Targaryen s-a măritat cu un oarecare stăpân de cai Dothraki. Ce-i cu asta? Să trimitem şi noi vreun dar de nuntă?

– Un cuţit poate. Unul bine ascuţit şi un om îndrăzneţ, capabil să-l folosească.

Ned nu fu deloc surprins; ura lui Robert pentru Targaryeni era ca o nebunie. Îşi amintea vorbele grele pe care le schimbaseră când Tywin Lannister se prezentase la Robert cu trupul soţiei lui Rhaegar şi ale copiilor lui, ca un semn al loialităţii sale. Ned spusese că era crimă; Robert o numise război. Când protestase că tânărul prinţ şi prinţesa nu erau mai mult