Lupin îi zâmbi în grabă, dar când se îndepărtară, Harry îl văzu pe Lupin posomorându-se din nou. Nu înţelegea de ce era aşa,  dar nu avea timp să se gândească la aceasta: Hagrid făcea  destul de multă gălăgie. Nu înţelesese instrucţiunile lui Fred şi  se aşezase nu pe scaunul mărit şi ranforsat pus special pentru el pe ultimul rând, ci pe alte cinci scaune, care acum arătau ca  un morman de chibrituri de aur.

În timp ce domnul Weasley repara pagubele, iar Hagrid le cerea scuze în gura mare tuturor celor care păreau să îl asculte,  Harry se întoarse repede la intrare şi îl găsi pe Ron faţă în faţă  cu un vrăjitor foarte excentric ca înfăţişare. Era puţin saşiu,  avea părul alb până la umeri ca din vată de zahăr, purta un  chipiu al cărui ciucure îi atârna în faţa nasului şi era îmbrăcat  cu o robă de un galben auriu atât de aprins, încât te dureau ochii. De lanţul de aur pe care îl purta la gât atârna un simbol  ciudat, asemănător unui ochi triunghiular.

— Xenophilius Lovegood, spuse el, întinzându-i mâna lui  Harry,  fiica mea şi cu mine locuim chiar dincolo de dealul  acela. Familia Weasley a fost foarte amabilă să ne invite. Dar  cred că o ştii pe Luna, dacă nu mă înşel, nu-i aşa? îi spuse el  lui Ron.

— Da, spuse Ron. Unde este?

— A rămas în urmă în grădiniţa aceea fermecătoare, să-i  salute pe pitici, nişte paraziţi absolut remarcabili! Atât de puţini vrăjitori sunt conştienţi de cât de multe putem învăţa de la  micuţii şi înţelepţii pitici - sau, pe numele lor adevărat,  Gernumbli gardensi.

— Adevărul este că ai noştri cunosc nişte înjurături de excepţie, spuse Ron, dar cred că le-au învăţat de la Fred şi  George. Ron conduse un grup de vrăjitori în cort, în timp ce Luna veni în fugă.

— Bună, Harry! zise ea.

— Âă... eu sunt Barny, spuse Harry consternat.

— Aaa, ţi-ai schimbat şi numele? întrebă ea veselă.

— De unde ai ştiut... ?

— Ah, după privire, spuse ea.

La fel ca şi tatăl ei, Luna purta o robă de un galben aprins,  pe care o asortase cu o floarea-soarelui mare, prinsă în păr. Odată ce treceai peste faptul că era extrem de luminoasă,  efectul general era destul de plăcut. Cel puţin, de data aceasta,  nu purta ridichi pe post de cercei.

Xenophilius, care era adâncit într-o discuţie cu o cunoştinţă, nu auzise schimbul de cuvinte dintre Luna şi Harry. Luându-şi la revedere de la vrăjitorul cu care vorbea, se întoarse către fiica lui, care îşi ridică un deget şi spuse:

— Uite, tati, unul dintre pitici chiar m-a muşcat!

— Dar este minunat! Saliva de pitic are nespus de multe calităţi! spuse domnul Lovegood, apucând degetul întins al  Lunei şi cercetând urmele de dinţi. Luna, draga mea, dacă vei  simţi vreun talent subit azi - poate o dorinţă nestăvilită de a  cânta arii de operă sau a recita în limba oamenilor-mării - să nu te abţii! S-ar putea să fi primit harul Gemumblilori.

Ron pufni răspicat, în timp ce trecea pe lângă ei în direcţia  opusă.

— Poate să râdă Ron cât o vrea, spuse Luna senină, în timp ce Harry îi conduse pe ea şi pe Xenophilius la locurile lor, dar  tata a făcut foarte multe cercetări asupra magiei Gemumblilor.

— Serios? spuse Harry, care hotărâse de mult să nu îi contrazică pe Luna şi pe tatăl ei în legătură cu convingerile lor ciudate. Dar eşti sigură că nu vrei să pui nişte spirt pe rană?

— A, nu, e în regulă, spuse Luna, sugându-şi degetul,  pierdută parcă în visare şi privindu-l pe Harry din cap până în  picioare. Eşti elegant. I-am spus lui tati că probabil majoritatea  oamenilor vor purta robe festive, dar el e de părere că este bine să porţi culori solare la nunţi, ştii tu, ca să aducă noroc. În timp ce Luna şi tatăl ei se îndepărtară, Ron reapăru cu o vrăjitoare bătrână, care-l ţinea stâns de braţ. Avea nasul  acviun, ochii roşii pe margini, iar pălăria roz cu pene o făcea să  semene cu un flamingo prost dispus.

— ... şi ai părul mult prea lung, Ronald, pentru o fracţiune de secundă te-am confundat cu Ginevra. Pe barba lui Merlin, cu ce e îmbrăcat Xenophiuus Lovegood? Arată ca o omletă. Şi tu cine eşti? strigă ea la Harry.

— A, da, mătuşă Muriel, el este vărul nostru Barny.

— Încă un Weasley? Vă reproduceţi mai ceva ca piticii. Harry Potter nu-i aici? Speram să îl cunosc. Parcă ţi-era prieten,  Ronald, sau doar te dădeai mare?

— Nu... nu a putut să ajungă...

— Hmm... A găsit o scuză, nu? Se pare că nu-i aşa viteaz can pozele din ziare. Tocmai îi explicam miresei cum să îşi pună  tiara mea, strigă ea la Harry. E făcută de goblini, ştii, şi e în  familia mea de secole întregi. E frumoasă fata, dar...

franţuzoaică. Bine, bine, Ronald, găseşte-mi un loc bun, am o sută şapte ani şi n-ar trebui să stau prea mult în picioare. Când trecu pe lângă el, Ron îi aruncă lui Harry o privire cu subînţeles  şi îi luă ceva timp până apăru din nou. Când se reîntâlniră la  intrarea în cort, Harry condusese deja încă vreo zece oameni la  locurile lor. Cortul era acum aproape plin şi, pentru prima dată,  nu mai era coadă la intrare.

— Muriel e un coşmar, spuse Ron, ştergându-şi fruntea cu mâneca. La un moment dat, venea la noi de Crăciun în fiecare an, apoi, slavă Domnului, s-a simţit insultată când Fred şi  George i-au pus la cină o bombă cu miros de baligă sub scaun. Tata spune tot timpul că mătuşa Muriel o să-i scoată din  testament - de parcă le-ar păsa! Oricum, în ritmul ăsta, o să  ajungă mai bogaţi decât oricine din familie... Oau, adăugă el,  clipind des în timp ce Hermione venea spre ei în fugă. Arăţi grozav!

— De fiecare dată eşti la fel de mirat, spuse Hermione cu un  zâmbet.

Purta o rochie vaporoasă lila şi pantofi cu toc asortaţi şi avea părul drept