un alt titlu în titlu: cel al operei cioraniene analizate. El a fost reformulat odată cu publicarea în SUA mai aproape de ceea ce putea sensibiliza un public american în forma An Infamuous Past: E.M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania (2005). Se semnala, de astă dată, într-o notă de dezavuare, participarea cioraniană la afirmarea politică a extremei drepte interbelice din România. Noua versiune a titlului preferă să relaționeze însă, fără alte lămuriri anterioare lecturii textului, numele gânditorului cu un anume trecut „neconvenabil”. Cine a citit corespondența cioraniană își amintește că despre trecutul deocheat vorbea, retrospectiv, însuși metecul din Paris. El nu ignora ambiguitatea cuvântului polisemic ce amintea și de caracterul nefrecventabil al acelui trecut, și de faptul că el devenise astfel în virtutea unui „deochi”, a farmecelor, a unei meniri magice, capabile să transforme binele în rău și bunele intenții în dezastre. Poate că în această expresie se lasă cuprinsă cel mai bine aventura inițiată cu elan patriotic, moral și social-constructiv de tinerii epocii dintre războaie, dar transformată în scurt timp în abuz, extremism, crimă politică și execuție antisemită fără drept de apel.

Marta Petreu a prins cu o excelentă intuiție, ca din zbor, sugestia din epistola lui Luț către Relu, sesizând potențialul analitic și investiția retrospectiv-emoțională, măcar că bine strunită și disimulată, a formulării. Și-a dat seama și de rolul crucial al cărții de eseuri Schimbarea la față a României pentru înțelegerea epocii, a gândirii acelor tineri, a axelor dominante pe care s-a putut dezvolta utopia rașchetării unui nou și mândru stat pentru a porni, la nici două decade după alcătuirea lui izbutită, totul de la zero, în temeiul unui purism etnic și etic, ca și al unei ortodoxii reinterpretate prin prisma temei jertfei eroice și a împăcării thanatice.

Ce este mai important în cartea de tinerețe programatic orientată către un viitor imposibil a lui Emil Cioran? Ideile, izvoarele gândirii sau forța imaginilor? Procedând după un model experimentat cu vreun deceniu înainte de Tudor Cătineanu – care dedica succintei sinteze filosofice a lui D.D. Roșca o monografie în două volume –, exegeta lui Cioran s-a încumetat la demontarea agregatului textual al lui Cioran, supunând unui exercițiu de analiză metodică a ideilor, temelor și motivelor Schimbarea la față a României.

Traseele gândirii tânărului și inflamatului insomniac au obligat-o să treacă prin analiza doctrinei legionare, a contextului interbelic, a predispozițiilor psihologice și publicistice ale autorului și chiar să se refere la incomoda identitate sau asemănare a unor teme ale eseistului cu cele lovinesciene, de o orientare contrară. Excursul aparține deopotrivă istoriei ideilor și istoriei filosofiei românești, fiind marcat de elocvență, claritate în argumentare și pregnanță stilistică.

În cuvântul-înainte la ediția recentă, Marta Petreu precizează două lucruri importante: „Cartea […] este pur și simplu un studiu despre dimensiunea politică a biografiei și operei lui Cioran…”, în conformitate cu publicistica semnată de el. În al doilea rând, „urmărește atât implicarea (de altfel, foarte aparte) a tânărului filosof în extrema dreaptă românească (contaminată la el de ideile extremei stângi bolșevice), cât și dezmeticirea lui”.

Astfel, se poate înțelege mai bine că judecarea atitudinii politice a lui Cioran se cuvine încercată din perspectiva unei deschideri care să includă ambele extreme politice ale vremii, dreapta radicală, dar și stânga comunistă, receptarea sau măcar adulmecarea ambelor tendințe regăsindu-se și la alte personaje notorii ale vremii (la Panait Istrati, de pildă; la Petre Țuțea, mai apoi; în cadrul grupării „Criterion”, unde, alături de Eliade, Ionel Jianu și alții ca ei, apărea și Belu Zilber). Mai mult, se va înțelege mai bine cum comunistul Ceaușescu și-a conceput dictatura reciclând unele mari teme ale naționalismului interbelic și, în continuare, cum o serie de foste cadre de bază ale Partidului Comunist din perioada dictaturii au optat, îndată după căderea regimului ceaușist, pentru un naționalism șovin și antisemit, cu atât mai ridicol cu cât minoritatea evreiască din România se diluase maximal.

Atrăgând atenția asupra dimensiunii civice, politice și publice a publicisticii unuia dintre membrii cei mai promițători ai generației de juni interbelici, Marta Petreu îndeamnă și epoca de față la o reflecție în oglindă. Putem fi siguri că democrația actuală naște numai tineri gânditori care sunt dispuși să o perpetueze, fără a imagina și încerca să pună în practică derapaje de la ea? După ce o vreme s-a postulat „sfârșitul istoriei” și intrarea în era postideologică, astăzi vedem în ce măsură gândirea liberală răspunzătoare de asemenea proiecții s-a putut înșela. În peisajul românesc actual se disting deja siluete avide de salturi istorice riscate, de integrări culturale sui-generis, de ucenicii pe lângă niște filosofi plasați foarte departe de democrație și la maeștri ai locului insuficient de atenți la dansul ideilor pe care îl declanșează.

Prin asemenea fante, cartea despre tinerețea zbuciumată a lui Cioran scrisă de Marta Petreu poate fi interpretată și ca o scriere-avertisment ce își depășește mizele declarate, înscriindu-se în seria destul de puținelor cărți-manifest ale culturii noastre. Ea pledează pentru raționalitate, luciditate și responsabilitate, pentru asumarea riscului de a spune lucruri neplăcute (nu are cum conveni analiza atitudinii față de minoritarii interbelici, câtă vreme edițiile postcomuniste ale cărții au fost expurgate, din voia expresă a autorului, de capitolele ce vizau această problematică).

Observator cultural, nr. 571, 15 aprilie 2011

Fascism românesc comparat

Tema reevaluării epocii interbelice și, în cadrul ei, mai ales a grupului „năiștilor” („Generația ’27”) a cunoscut noi dezvoltări în ultimii ani. În rândul noilor șantiere exegetice trebuie înscrisă tentativa comparatistă a doctorandei Mirela Ioana Lazăr vizând Literatura ca armă ideologică. „Romanul angajat” românesc și spaniol în anii tulburi ai fascismului și două studii de caz: Mircea Eliade și Camilo José Cela (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013,