aţi putea spune că nu am fost niciodată pe cale să-l ating pe Hans Hubermann. Ori era prea norocos, ori merita să trăiască, ori exista un motiv bun pentru ca el să trăiască.

În armată, nu s-a remarcat în nicio privinţă. Alerga în mijloc, se urca în mijloc şi putea trage îndeajuns de bine ca să nu-şi enerveze superiorii. Nici nu excela destul ca să fie printre cei aleşi mai întâi, ca să fugă direct spre mine.

O MICĂ OBSERVAŢIE, DAR DEMNĂ DE LUAT ÎN SEAMĂ De-a lungul anilor, am văzut atât de mulţi tineri care cred că aleargă spre alţi tineri. Ei nu fac asta. Aleargă către mine.

Luptase aproape şase săptămâni când a sfârşit în Franţa, unde, aparent, un eveniment ciudat i-a salvat viaţa. O altă perspectivă ar sugera că, într-un război absurd, asta era perfect raţional.

 

În general, timpul petrecut în marele război îl uluise din momentul în care intrase în armată. Era ca un serial. Zi după zi după zi. După zi:

Conversaţia gloanţelor.

Oameni care se odihneau.

Cele mai bune bancuri deocheate din lume.

Transpiraţia rece – micul prieten perfid – zăbovind mai mult decât era bine-venită la subsori şi în pantaloni.

 

Cel mai mult îi plăceau jocurile de cărţi urmate de câteva partide de şah, deşi era mereu jalnic la ele. Şi muzica. Întotdeauna, muzica.

Un bărbat cu un an mai în vârstă decât el – un evreu neamţ, pe nume Erik Vandenburg – l-a învăţat să cânte la acordeon. Cei doi au devenit treptat prieteni pentru că niciunul din ei nu era teribil de interesat să lupte. Preferau să răsucească ţigări decât să se răsucească prin zăpadă şi noroi. Preferau să pescuiască mai curând crapi decât gloanţe. O prietenie solidă, care s-a bazat pe jocuri de noroc, fumat şi muzică, pentru a nu mai vorbi de dorinţa comună de supravieţuire. Singura problemă cu asta era că Erik Vandenburg va fi mai târziu găsit făcut bucăţi pe un deal acoperit cu iarbă. Ochii lui erau deschişi şi verigheta îi fusese furată. I-am luat cu lopata sufletul împreună cu celelalte suflete şi ne-am lăsat duşi de vânt. Orizontul era de culoarea laptelui. Rece şi proaspăt. Turnat printre cadavre.

Tot ce rămăsese cu adevărat din Erik Vandenburg erau câteva obiecte personale şi acordeonul pictat cu degetele. Totul, în afară de instrument, a fost trimis acasă. Acesta a fost considerat prea mare. Aproape autoincriminându-se, stătea pe patul improvizat din tabără şi i-a fost dat prietenului său, Hans Hubermann, care s-a întâmplat să fie singurul supravieţuitor.

A SUPRAVIEŢUIT ASTFEL Nu a participat la bătălie în acea zi.

Pentru asta, trebuia să-i mulţumească lui Erik Vandenburg. Sau, mai exact, lui Erik Vandenburg şi periuţei de dinţi a sergentului.

În acea dimineaţă, nu cu mult înainte să plece, sergentul Stephan Schneider a păşit în spaţiul pentru dormit şi le-a atras tuturor atenţia. Era popular printre militari pentru simţul umorului şi festele pe care le juca, dar mai mult pentru faptul că niciodată nu se afla în spatele cuiva în focul luptei. Mereu era primul.

În anumite zile, avea obiceiul să intre în camera bărbaţilor care se odihneau şi să spună ceva de genul: „Cine-i din Pasing?” sau „Cine-i bun la matematică?” sau, în cazul fatidic al lui Hans Hubermann, „Cine are scrisul frumos?”

Nimeni nu se oferea voluntar vreodată, nu după prima dată când a întrebat. În acea zi, un tânăr soldat înflăcărat, pe nume Philipp Schlink, s-a ridicat mândru şi a zis: „Da, domnule, eu sunt din Pasing.” I s-a înmânat pe loc o periuţă de dinţi şi i s-a cerut să cureţe toaleta.

 

Când sergentul a întrebat cine are cea mai frumoasă caligrafie, cu siguranţă, înţelegeţi de ce nimeni nu era doritor să facă un pas în faţă. Credeau că vor fi primii care, înainte să plece, vor trebui să facă faţă unei inspecţii generale a igienei sau vor freca ghetele care călcaseră prin rahat ale unui locotenent excentric.

– Haide acum, se juca Schneider cu ei. Uns cu briantină, părul său strălucea, deşi o şuviţă mică era mereu dreaptă şi vigilentă în creştetul capului. Măcar unul dintre voi, lepădături bune de nimic, trebuie să fie capabil să scrie cum trebuie.

 

La distanţă se auzeau focuri de armă.

Au declanşat o reacţie.

– Uite, zise Schneider, asta nu e precum celelalte. Va dura toată dimineaţa, poate mai mult. Nu putu să-şi reţină un zâmbet. Schlink a lustruit buda în timp ce voi, restul, jucaţi cărţi, dar, de data asta, vă duceţi acolo, afară.

Viaţa sau mândria.

În mod clar, spera ca unul dintre bărbaţi să aibă inteligenţa să aleagă viaţa.

Erik Vandenburg şi Hans Hubermann şi-au aruncat o privire. Celui care făcea acum un pas înainte, plutonul îi va face viaţa un iad pe pământ pentru tot timpul cât vor fi împreună. Pe de altă parte, dacă trebuia nominalizat cineva…

 

Nimeni nu păşise în faţă încă, dar o voce a ieşit încovoiată şi s-a îndreptat agale spre sergent. Stătea la picioarele lui, aşteptând câteva şuturi. Spunea:

– Hubermann, domnule.

Vocea îi aparţinea lui Erik Vandenburg. Era limpede că el credea că azi nu era timpul potrivit pentru ca prietenul său să moară.

Sergentul a păşit încolo şi încoace printre cele două şiruri de soldaţi.

– Cine a zis asta?

Avea un mers grozav, Stephan Schneider – un bărbat mic, care vorbea, se mişca şi acţiona în grabă. În vreme ce el mărşăluia de colo-colo printre ei, Hans şi-a ridicat privirea, aşteptând să afle ce avea de făcut. Poate că una dintre asistente era bolnavă şi avea nevoie de cineva care să desprindă şi să înlocuiască bandajele de pe membrele infectate ale soldaţilor răniţi. Poate că o mie de plicuri trebuiau linse şi ştampilate pentru a fi trimise acasă, cu anunţuri de deces în ele.

În acel moment, vocea ieşi din nou la înaintare, stârnind alte câteva care doreau a se face auzite.

– Hubermann, au răspuns în ecou.

Erik chiar a adăugat:

– Scrie impecabil, domnule,