niciodată pe Arthur Berg.

Cât despre mine, pot să vă spun că l-am văzut cu siguranţă.

UN MIC TRIBUT LUI ARTHUR BERG, UN OM ÎNCĂ ÎN VIAŢĂ Cerul din Köln era galben şi putrezea, răzuindu-se pe margini. Stătea sprijinit de un perete, cu un copil în braţe. Sora lui. Când ea nu a mai respirat, a rămas cu ea, şi am simţit că o va ţine timp de ore întregi. Două mere furate erau în buzunarul lui.

De data aceasta, au fost mai deştepţi. Au mâncat fiecare câte o castană şi le-au vândut pe celelalte din uşă în uşă.

– Dacă aveţi câţiva pfenigi în plus, spunea Liesel la fiecare uşă, am castane. În final, s-au ales cu şaisprezece monede.

– Acum, rânji Rudy, răzbunarea.

În aceeaşi după-amiază, s-au întors la Frau Diller’s, au zis: „Heil Hitler” şi au aşteptat.

– Din nou, acadele combinate, a schmunzellit ea, la care ei au încuviinţat din cap.

Banii au fost aruncaţi pe tejghea şi zâmbetul lui Frau Diller s-a topit pe jumătate.

– Da, Frau Diller, au rostit la unison, acadele combinate, vă rugăm.

Führerul înrămat părea mândru de ei.

Victoria de dinaintea furtunii.

Luptătorul, concluzie

Pungăşiile se termină acum, dar nu şi necazurile.

O am pe Liesel Meminger într-o mână, iar pe Max Vandenburg în cealaltă. În curând, voi aplauda cu ei. Doar daţi-mi câteva pagini.

 

Luptătorul:

Dacă l-ar omorî în seara asta, măcar ar muri viu.

Drumul cu trenul se terminase de mult, sforăitoarea cel mai probabil stătea confortabil în compartimentul pe care şi-l făcuse pat, călătorind mai departe. Acum, pe Max, doar câţiva paşi îl despărţeau de supravieţuire. Paşi şi gânduri, şi îndoieli.

 

A urmat harta din minte, de la Pasing la Molching. Era târziu când a văzut oraşul. Picioarele îl dureau îngrozitor, dar aproape ajunsese – în cel mai periculos loc în care putea fi. Îndeajuns de aproape ca să-l atingă.

După cum era notat pe hartă, a găsit strada München şi a înaintat pe alee.

Totul împietrise.

Pâlcuri strălucitoare de felinare.

Clădiri întunecate, supuse.

Primăria se înălţa ca un gigant, ca un tânăr nefiresc de înalt pentru vârsta lui. Biserica dispărea în întunecime, cu cât ochii lui priveau mai sus.

Totul se uita la el.

Tremura.

Se avertiză singur: „Ţine ochii deschişi!”

(Copiii nemţi căutau monede pierdute. Evreii nemţi erau cu ochii în patru să nu fie arestaţi.)

Continuând să folosească numărul 13 pentru a avea noroc, numără paşii în serii de câte treisprezece. „Doar atâţia paşi, îşi spunea sieşi. Haide, doar alţi treisprezece.” Ca o estimare, a terminat nouăzeci de serii până când, într-un sfârşit, a ajuns la colţul străzii Himmel.

Într-o mână, avea valiza.

În cealaltă, încă ţinea Mein Kampf.

Ambele erau grele şi ţinute în mâinile puţin transpirate.

O luă pe strada lăturalnică, ajungând până la numărul 33, rezistând impulsului de a zâmbi, rezistând impulsului de a plânge sau de a-şi închipui siguranţa care l-ar putea aştepta. Îşi aminti că nu era deloc timpul pentru speranţă. Cu certitudine, putea aproape să o atingă. O putea simţi undeva, totuşi inaccesibilă. În loc să o accepte, începu să se gândească din nou ce să facă dacă era prins în ultimul moment sau dacă exista posibilitatea ca un duşman să-l aştepte înăuntru.

Desigur, era şi sentimentul iritant al păcatului.

Cum putea face asta?

Cum putea să apară şi să-i roage pe oameni să-şi rişte vieţile pentru el? Cum putea fi atât de egoist?

Treizeci şi trei.

Se priveau unul pe celălalt.

Casa era palidă, aproape că arăta bolnavă, cu poarta de fier şi uşa maronie, pătată de salivă.

Scoase o cheie din buzunar. Nu lucea, doar îi zăcea în mână, greoaie şi molatică. Pentru o clipă, a strâns-o, aşteptându-se pe jumătate să se topească şi să-i alunece spre încheietură. Nu s-a întâmplat asta. Metalul era dur şi plat, cu un set zdravăn de dinţi, şi a strâns-o până când l-a durut palma.

Apoi, încet, luptătorul s-a aplecat, şi-a lipit obrazul de lemnul uşii şi a desfăcut pumnul în care se afla cheia.

Partea a patra    Omul aplecat asupra mea

în rolurile principale: acordeonistul – un om care îşi ţine promisiunile – o fată bună – un boxer evreu – furia rosei – o prelegere – un somnoros – schimbul de coşmaruri – şi câteva pagini din pivniţă

 

Acordeonistul (Viaţa secretă a lui Hans Hubermann)

Era un tânăr care stătea în bucătărie. Simţea că-i rugineşte cheia în palmă. Nu a spus nimic de genul „bună” sau „ajutor, vă rog”, sau altceva de acest fel.

PRIMA ÎNTREBARE Hans Hubermann?

A DOUA ÎNTREBARE Mai cântaţi la acordeon?

În timp ce se uita stânjenit la silueta din faţa sa, glasul tânărului bărbat era făcut cioburi şi vibra prin întuneric ca şi cum ar fi fost tot ce rămase din el.

Papa, atent şi înspăimântat, s-a apropiat.

În bucătărie, şopti:

– Sigur că da.

Totul începuse cu mulţi ani în urmă, în Primul Război Mondial.

 

Sunt ciudate aceste războaie.

Pline de sânge şi violenţă – dar şi de poveşti care sunt la fel de greu de pătruns. „E adevărat, bodogănesc oamenii. Nu-mi pasă dacă nu mă crezi. Vulpea aia mi-a salvat viaţa” sau „Au murit unul într-o parte, iar altul în cealaltă parte şi am rămas stând acolo, singurul fără un glonţ între ochi. De ce eu? De ce eu, şi nu ei?”

Povestea lui Hans Hubermann era cam de felul ăsta. Când am găsit-o printre cuvintele hoţului de cărţi, mi-am dat seama că trecusem unul pe lângă celălalt din când în când, în acea perioadă, deşi niciunul din noi nu a programat o întâlnire. Personal, aveam mult de lucru. Cât despre Hans, cred că făcea tot posibilul să mă evite.

 

Prima oară când ne-am aflat unul în vecinătatea celuilalt, Hans avea douăzeci şi doi de ani şi se lupta cu francezii. Majoritatea tinerilor din plutonul său era dornici să lupte. Hans nu era aşa de sigur. Îi luasem pe parcurs pe câţiva dintre ei, dar