atît? Adică numai toate acestea la un loc și dincolo de ele un vid? Adică odată cu dispariția lor să dispară și dragostea ei pentru mine, care era născută și legată de totalitatea acestor fenomene tensionate? M-aș fi trezit (mă și trezeam în clipele cînd gîndeam toate acestea) în fața unei femei necunoscute despre care abia urma să aflu cine e, oricum alta decît cea pe care o inventasem, și aș mai fi putut eu oare s-o iubesc pe această alta? Nu trăisem această experiență cu Matilda? Trebuia s-o repet?! Capitolul XX

…E foarte plăcut acum în biroul meu, fostul dormitor al părinților… Tata, cu care m-am împăcat, s-a aranjat în așa-zisul salon. Cînd am ieșit și s-a trezit cu mine acasă, a făcut ochii sferici. „Te-au amnistiat? m-a întrebat. Parcă luaseși șase ani!” I-am povestit cum am reușit să-i reduc la doi, nu s-a mirat, dar continua să fie totuși mirat. „Și ai muncit tu în halul ăsta?” Avea aerul că îl mințeam. „Da, ce te miri?” „Nu se vede, zice, parcă ai mai întinerit, în loc să…” Acest compliment a fost, ca să zic așa, baza împăcării noastre. Am izbucnit în rîs și l-am bătut pe spinare protector. „Și tu arăți bine, i-am întors complimentul, te-ai recăsătorit cumva?” Nu mi-a răspuns, era o întrebare (genul meu de întrebări) nelalocul ei…

Nu se recăsătorise, dar trăia mai departe (și nu la noi în casă) cu muierea aceea a lui pe care nimeni n-o știa cum arată. Menajul, cum se zice, i-l făceau pe rînd niște nepoate. Dar adevărata împăcare se stabili între noi abia după cîteva luni cînd îi spusei că am fost numit profesor de franceză într-o comună apropiată, nu prea departe, zece sau cincisprezece kilometri, o navetă suportabilă. Chipul i se spălă de obscurele lui temeri. Uite, parcă îmi spunea, că totul se aranjează pînă la urmă. Dar nu-mi sugerase această idee, că, adică, totul o să se aranjeze într-o zi, cînd fusesem angajat în uzina unde lucra el. Atunci totul părea pierdut pentru mediocra și comuna lui mîndrie.

Valurile existenței mele s-au potolit și zeitatea care domnește acum în viața mea este Silvia, care mă vizitează aproape în fiecare zi. Spaima care mă chinuise în marea mea criză de singurătate din închisoare, cînd gîndisem că în conștiința fetiței sensul de nevinovăție al condamnărilor mele avea să se tulbure, se dovedi neîntemeiată: nici măcar o clipă nu-i descoperii pe chip sau în cuvinte că afecțiunea ei pentru mine se alterase cu ceva. Desigur, inspirată, Matilda o ferise, sau mai bine zis avusese grijă să nu i se strecoare în micul ei suflet îndoiala că tata n-ar fi nevinovat. Acum încerc să descifrez mai departe și fără grabă înțelesul revelațiilor mele despre Suzy, pe care n-am încetat să le am chiar și după ce crezusem că șirul lor se sfîrșise…

Parcă ar fi ghicit, acolo unde se afla, că sufletul meu se înstrăina de ea (totdeauna cît trăisem împreună ghicea asta cu o precizie extraordinară și lua imediat măsuri energice), că mă și pomenii cu ea la vorbitor, chiar în acea perioadă de criză cînd gîndeam că n-o cunosc și că nu mai pot repeta experiența cu Matilda; că iubesc adică o femeie care nu mai există. Cum să nu mai existe? Văzînd-o, șocul pe care îl resimții coborî foarte adînc în ființa mea și aproape că mă paraliză, ca odinioară cînd Matilda îmi făcuse prima ei vizită. Era veselă, fericită, și avea aerul să spună că nu pățiserăm amîndoi nimic. Parcă înflorise între timp, chipul îi iradia intens de bucuria de a trăi și mai ales de a iubi și de a se ști iubită. Mă îmbrățișă ca în prima noastră noapte de dragoste cu brațele ei puternice de zidăriță și nu-mi dădu drumul atît de mult timp pînă nu-i ghicii și primii mesajul: „Ai văzut? îmi șoptea. Nu a fost mai bine că am făcut cum am spus eu? Eu sînt acum liberă, și sînt aceeași, și te iubesc atît de tare încît pot să te aștept nu cîteva luni cîte mai ai de făcut, ci, ăhă, ani întregi… Nu ți-am spus, iubitul meu?! Sîntem legați pe viață, orice ni s-ar întîmpla! Vezi? Vezi?!”

Dar ea nu putea să-mi vadă fața mohorîtă! N-avea de unde să știe că gîndeam: vremea acestor sugestii tulburătoare, Suzy, a trecut; trăind numai prin ele am ajuns să omorîm un om și apoi să ispășim. Trebuie să-ți dezvălui sufletul și să vedem dacă într-adevăr sîntem legați pe viață, orice ni s-ar întîmpla! Ei, asta e, nu mai pot accepta pe acest „orice s-ar întîmpla”. Cine știe ce dracu ni se mai poate întîmpla dacă în loc de comunicare vom trăi pe sugestie, și în loc să trăim bucuria sincerității să trăim pe infinite temeri, cu minciuna drept numitor comun…

„Ce e cu tine? zise ea apoi. Înțeleg, ți-e greu, dar mi-a spus avocatul că în curînd o să fii liber. Mai rabdă și tu, că nu mai e mult…” Ne așezarăm pe banca de lemn. Totuși, Mircea o fi făcut el ceva pentru mine, fiindcă directorul penitenciarului mă ferise de aproape tot ceea ce e dur într-o detenție, și tocmai el fusese acela care mă susținuse în acele comisii care decid dacă trebuie să se reducă pedeapsa unui condamnat. Nu e suficientă norma de muncă, contează tot atît de mult buna comportare, garanția că, odată liber, fostul deținut va deveni un cetățean complet reeducat. Acuma, de pildă, dăduse ordin să-mi primesc musafira într-o odăiță goală și să stau cu ea oricît. „Ce uitucă mai sînt și eu, zise Suzy, ți-am adus o mulțime de bunătăți!” Și îmi întinse o plasă în care se vedea ghemuit un pachet uriaș. „Nu mi-e foame acum, zisei, doar dacă ai adus o sticlă de vin!” „Bineînțeles, cum puteam să uit o sticlă de vin?” „Ei, atunci scoate-o și hai s-o bem!” „M-am gîndit la asta, răspunse, am adus și-un pahar, dar…” Și se uită cu teamă la ușă.