class="_-body_b50-bodytext">Îi explicai că puteam sta liniștiți multe ore, n-o să ne deranjeze nimeni. „De cît timp ești tu liberă?” o întrebai apoi cu o bănuială disimulată, în timp ce desfăcusem totuși pachetul și începusem să înghit cu un apetit de lup din puiul rumen. „De vreo cinci-șase luni.” Timpul de cînd ai ieșit dintr-un penitenciar nu e aproximativ, gîndii visător. De ce o fi mințind? E clar, a ieșit mult mai devreme și vrea să diminueze, printr-o minciună sau prin sugestia unei date aproximative a ieșirii, gravitatea faptului că a lăsat să treacă atîta timp să se decidă să mă vadă. Să vină să mă vadă atît de tîrziu, asta constituie un non-sens: de ce dracu a mai venit? „Ai fost iar zidăriță trei luni?” o întrebai cu o plată bucurie că experiența ei de șantier îi prinsese bine. „Da, zise, și toată lumea mă simpatiza acolo, vreau să spun cei liberi. Datorită mie au cîștigat și ei de trei ori mai mult!” „Și tu te-ai întors acasă!” „Nu-ți pare bine!?” încercă ea, ca altădată, să mă culpabilizeze. „Cum să nu!” „Vai de mine, exclamă, am uitat totuși să aduc un tirbușon.” „Lasă, zisei, că o desfac eu!” „Cu ce?” Și atunci îi spusei cu ce, pronunțînd absent și leneș numele popular al organului nostru procreativ. „Sper, zise, atunci, foarte decisă să nu se abată de la prerogativele pe care armele ei de seducție le cuceriseră pentru ea, că nu ți-ai însușit și nu te complaci într-o psihologie și un vocabular de pușcăriaș ordinar.” „Speră, zisei. Știi care e salvarea celor învinși?” (Parcă Vintilă, sau Bacaloglu, sau grasul Calistrat lansaseră aforismul pe care îl aveam în cap!) „Nu știu, zise Suzy, dar bănuiesc că îmi pregătești o nouă grosolănie. Nu sînt o învinsă, să-ți fie clar…”

Apucai sticla, o înfășurai în fularul meu și o izbii de cîteva ori de perete. Dopul țîșni. „Chiar, zisei, turnînd în pahar, nu ești curioasă să afli care e salvarea celor învinși?” „Ți-am spus, nu sînt curioasă fiindcă nu sînt învinsă.” „O să mori, zisei eu atunci, fără să afli vreodată care e salvarea celor învinși.” „Bine, zise, nu vreau să mor pînă nu aflu care ar fi rodul reflexiilor tale adînci din închisoare.”

Se posomorîse. Se uita într-o parte, prinsă parcă brusc de acea catalepsie psihică a ei din care nu știam niciodată cum s-o scot altfel, decît prin mijloace violente și sincere. „Salvarea celor învinși, zisei: nici o speranță! Și continuai violent, în timp ce umpleam iarăși paharul. Și acolo pe șantier ai găsit un nou dipsoman care s-a îndrăgostit de tine? Daaa! Și imitai glasul ei cînd încerca să vorbească în numele plopilor și al cîrciumioarei care populaseră la început lumea edenică a iubirii noastre, daaa, frumoasa zidăriță, biata de ea, nu e liberă, au condamnat-o pe nedrept, dar iat-o cum muncește cît trei ca să scape… Și atunci ne vom căsători și o s-o fac fericită, eu nu sînt dipsoman, sînt capsoman, dar asta n-o știe nimeni. De-aia, după ce ai redevenit liberă, continuai cu modulațiile naturale ale vocii mele, au trebuit să treacă cinci-șase luni (de fapt nouă!) ca să-ți amintești de mine!” „Dacă nu încetezi, ieși ea brusc din catalepsie, plec imediat!”

E neschimbată, gîndii și în mod sigur intuiția mea e exactă: a găsit pe altcineva, sau, și mai bine spus, se gîndește la altcineva, chiar dacă acest altcineva nu există. Nu există încă! Dacă continui, va pleca, și desigur definitiv. Continuai, fiindcă, îmi spuneam, dacă nici după ce prin nesinceritatea ei și-a trimis iubitul la pușcărie, nu înțelege că numai sinceritatea mai poate salva ceea ce a fost frumos între noi și să putem astfel să ne construim un viitor, înseamnă că ea va continua să-și ascundă sufletul în care nu vrea să intru și să dorească să-i inventez eu altul mai departe, iar dinspre al ei să-mi vină mereu noi surprize, desigur nu atît de catastrofice ca pierderea civică a libertății, dar pierderea afectivă a libertății mele ca bărbat, născut nu doar pentru a o inventa pe ea la nesfîrșit. Continuai deci, și exprimai și cu glas tare aceste gînduri, într-o formă însă, cum am spus, violentă, adică strigînd. „Bineînțeles că ai să-mi explici de ce ai venit să mă vezi atît de tîrziu și o să-mi spui ceva tot atît de verosimil cît a fost de verosimilă explicația pe care mi-ai dat-o a doua zi la Oraca după ce descoperisem cu o seară înainte în albumul acela chipul tău înconjurat de șapte hăndrălăi. Te-am crezut fiindcă te iubeam foarte tare. Te iubesc și acum la fel de tare, ba chiar mai mult, fiindcă mi-ai dăruit zile de fericire, dar nu te mai cred. Și nu înțelegi cît de grav e acest lucru și că după cele întîmplate trebuie să ne apropiem atît de tare unul de altul încît să devenim transparenți și tu să vezi prin mine și eu să văd prin tine. Or, în loc de asta, cînd eu încerc să mă apropii de tine, în chiar clipa aceea tu te retragi. Așa ai făcut tot timpul de cînd te-am cunoscut și așa vrei să faci și de-aici înainte.” Atunci ea rosti ca o sentință: „Așa sînt”.

Dar nu se ridică să plece, cum spusese.

Capitolul XXI

Rămăsei mut în fața acestei declarații oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce sîntem, trufia liniștită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu sîntem și că nici o aventură n-a putut și nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat să parcurgă o viață, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înșine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva și să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar