patru decenii. Cu simțul acut al „aventurii conștiinței”, Marin Preda a năzuit să ducă spațiul cultural românesc spre culmile desăvîrșite în scrisul modern de mari personalități ale lumii precum Kafka și Hemingway, Steinbeck și Faulkner, Gorki și Joyce, Céline și Camus, Borges și Marquez. Drumul, mereu ascendent, uimește, la fiecare nouă lectură, și sporește dimensiunea, devenită mult mai clară în perspectiva timpului, a unei opere de excepție înfăptuită de un scriitor ajuns astăzi de interes mondial.

Creația literară a lui Marin Preda este acum bine cunoscută, atît din edițiile și tirajele scrierilor, cît și din mărturii și interpretări. Fundamentale deslușiri au adus, în decursul vremii, Mihai Ungheanu, „autor și al celei dintîi monografii, publicată încă în timpul vieții scriitorului” și Eugen Simion, Ov. S. Crohmălniceanu și Al. Piru, Paul Georgescu și Nicolae Ciobanu, Dumitru Micu și Nicolae Manolescu, Ion Bălu și Vasile Popovici, Cornel Ungureanu și Ion Cristoiu, Victor Crăciun și Valeriu Cristea, Marin Sorescu și Mircea Zaciu, atîția alți cercetători și critici literari.

Victor CRĂCIUN

§

Că opera lui Marin Preda este expresia unei literaturi evoluate, care și-a pus cele mai importante probleme ale scrisului și le-a rezolvat, stă mărturie conștiința literară a scriitorului. Există un polemism implicit al literaturii lui care a atras de la început atenția comentatorilor.

Dacă despre unii scriitori români s-a spus că sînt simple forțe ale naturii fără rezonator meditativ, despre Marin Preda trebuie afirmat contrariul. Literatura lui nu se revarsă tumultuoasă, ci decantată de luciditate și de scrupul meditativ.

Mihai UNGHEANU, Argument la Marin Preda comentat, Colecția Biblioteca critică, Editura Mihai Eminescu, 1976

§

Se interesase încă de dimineață la editură dacă au apărut „exemplarele de semnat” din Cel mai iubit dintre pămînteni, i s-a confirmat că editura se afla în posesia unui singur exemplar (3 volume, 1241 de pagini). Marin Preda a hotărît ca exemplarul să-i fie dat șoferului care i-l va aduce seara, la întoarcerea în București. Ziua toată, de-a lungul programului electoral cît a mai fost, Marin Preda a fost de o dispoziție, nebună, doar numai uneori intersectată de umbriri melancolice. Nouă nu ne-a spus nimic, nimeni n-a bănuit cauza acelei nemăsurate și totuși cenzurate exaltări. Mai tîrziu, aveam să ne explicăm neliniștea și graba pe care o manifesta Marin Preda în toate gesturile sale omenești, să nu apară, să nu intervină (Diavolul mai știe de unde!) vreun subiect (accident) absurd care să-l pună în imposibilitate de a-și vedea cartea tipărită. Revenind seara în Capitală, l-a rugat pe Petre Anghel să-i acorde (să ne acorde, mai era cu noi și Cornel Popescu) ospitalitate de un ceas. Ciudat, Marin Preda nu se voia singur la clipa de întîmpinare cu primul exemplar al cărții. Sau poate că era altceva, care scăpa (a scăpat) observației noastre imediate? I-a telefonat șoferului să ia urgent un taxi, să ia un elicopter, să zboare, numai să vină odată! Cît am stat în așteptare, ne-am bucurat de bunătățile casei Petre Anghel, așa cum s-a nimerit, împărtășite și cu un vin roșu, de viță aleasă. Din nou ciudat, Marin Preda era de un calm întunecat, se uita mereu pe ascuns la ceas și măsura timpul. Niciodată n-aș fi crezut că un scriitor de autoritatea lui Marin Preda, posesor al unei opere de temei pentru România modernă și foarte atent cum să se comporte în actele sale de viață, nelăsîndu-se niciodată descoperit și foarte sensibil la judecata contemporanilor săi, n-aș fi crezut deci că Marin Preda își va trăi clipa întîmpinării cu primul exemplar dintr-o carte nouă de om, cel mai simplu dintre oameni. Iar cînd șoferul a apărut, în sfîrșit, clipa s-a scurs din scurgerea timpului și s-a preschimbat în ceea ce ne place să denumim „clipa eternă”, pe care numai oamenii de creație o cunosc și o recunosc (ca pe a lor), în substanța și-n rațiunea ei sublimă, cu ce drept ne aflam noi de față? S-a lăsat atunci tăcerea, o tăcere aproape evlavioasă, clipa aparținînd numai lui Marin Preda, noi nici nu mai existam să dăm mărturie. Marin Preda a cîntărit dintîi, pe palme, masivitatea celor trei volume strînse în banderolă și le-a considerat într-o ipotetică așezare în rafturi de bibliotecă. Apoi și-a scos ochelarii și a tras ușor banderola, pentru ca nimic să nu se strice din unitatea cărții, a frunzărit volumele unul după altul și și-a apropiat privirea mioapă de unele pagini, să vadă și el cît de aerată e pagina, litera cît e de lizibilă. A îndepărtat apoi volumele de el, pe el însuși s-a îndepărtat de existența lor independentă și a rostit, abia auzit, precum Armstrong, la săvîrșirea primului pas pe lună. Asta e!” și a sorbit ușor din paharul cu vin roșu pe care-l avea dinainte… […] Petre Anghel mi-a povestit că-n noaptea aceea, înainte de a merge la Mogoșoaia, unde-și avea camera de lucru, Marin Preda s-a abătut pe-acasă, în strada Dr. Romano, gîndind ca primul exemplar din Cel mai iubit dintre pămînteni să rămînă în seama copiilor, adaosul cel mai durabil la moștenirea și la testamentul lui Marin Preda […]

Laurențiu FULGA, Portretul scriitorului în februarie ’80, Timpul n-a mai avut răbdare, Cartea Românească, 1981

§

Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este țăran, adică născut la țară, adică din țărînă, adică din pămînt.

Os delicat și țeapăn, cu o vorbire pornind din rădăcina nasului, dintre sprîncene, amintind parcă de întrebuințarea cuvîntului menit doar doinelor, sare pură, după evaporarea lacrimii, făptură vie a scriitorului tulbură visul în favoarea lucidității.

Omul desfide alianțele și dragostea lichidă. Bănuiesc că scrie hîrtia aidoma moșului său pămîntul. Posesiv pînă la imprecație își țesală litera cum plugul crupa brazdei.

Nichita STĂNESCU, Marin Preda, scriitor european, Timpul n-a mai avut răbdare, Cartea Românească, 1981

§

Ceea ce ușurează desprinderea reflecțiilor filozofice ale lui Marin Preda de contextul