lor – așa cum a fost simplu de făcut cu reflecțiile de memorialistică asupra lui Nietzsche – este faptul că, din păcate, ideile nu se topesc întotdeauna în creația literară, ca la Tolstoi, sau nu fac corp cu ea, chiar dacă nu-i sînt străine. În fond și la Thomas Mann se întîmplă așa în cîteva rînduri, uneori în chip deliberat, ca sub o tehnică literară mai savantă. Dar în cazul lui Marin Preda simți că marea lui vocație literară și surprinzătoarea înzestrare pentru reflecțiunea filozofică nu fac două. El nu se „informa” (ca Thomas Mann despre gîndirea medievală, sau despre muzica modernă) cînd întreprindea lecturi filozofice; părea mai degrabă să se regăsească pe sine.

Oricum, trebuie să regreți că eroul principal din Cel mai iubit dintre pămînteni nu este în așa fel transfigurat de experiența în idee încît să dea sens propriu, adică o nouă față, temei universale a iubirii, prin care culminează romanul. În clipa finală, cînd ni se spune că ea este totul, nu poate fi vorba de iubirea de totdeauna, nici de cele trei din roman, și nici de iubirea lui Tristan, de iubirea creștină către oameni sau iubirea indiană către natură și zei. Dar poate fi vorba de toate acestea la un loc, într-un cuget de pămîntean ales, cum este eroul cărții; sau despre acea iubire pe care autorul știe s-o opună atît de turburător în Viața ca o pradă, nu numai lui Nietzsche, dar și altcuiva, de alt format: „iubirea mai puternică decît ura”.

Constantin NOICA, Nietzsche văzut de Marin Preda, Timpul n-a mai avut răbdare, Cartea Românească, 1981

§

Cel mai iubit dintre pămînteni este încă un roman despre „obsedantul deceniu”. Față de altele, nu vine cu cine știe ce „dezvăluiri” noi, luate în sine, faptele imputabile epocii le-am mai întîlnit prezentate de diverși romancieri. De unde atunci impactul lor teribil asupra conștiinței cititorilor?

Marin Preda nu caută să impresioneze prin excesul de orori, ca mulți dintre colegii săi. El se mulțumește cu întîmplări curente, uneori chiar banale, dar le relatează astfel încît să iasă la iveală implicațiile lor morale profunde, extrem de grave. Totul e luminat de reflecție, apare trecut printr-o interogație severă asupra rosturilor existenței umane.

„Stilul moromețian”, tendința lui de a face din viață un spectacol, obiectivîndu-se prin urmare mereu, contribuie enorm ca relatarea, în ciuda faptului că este o narațiune la persoana întîi, fatal subiectivă, să cîștige o credibilitate maximă. Vocea pe care o ascultăm, oricît ar fi ea de auctorială, se relativizează pe nesimțite, printr-un caracter permanent scenic. Ni se oferă tot timpul putința să judecăm lucrurile cu mintea noastră, independent de ce spune Petrini. Confesiunea devine un lung monolog jucat, permițînd situarea lui în spațiul realităților evocate de narațiune. E victoria strălucită a autenticității.

Ov. S. CROHMĂLNICEANU, Stilul moromețian, Timpul n-a mai avut răbdare, Cartea Românească, 1981

§

Cel mai iubit dintre pămînteni e romanul unor experiențe fundamentale de viață, romanul unor trăiri esențiale. Titlul ascunde, iarăși, ca și Bietul Ioanide, o ironie. Eroul principal, Victor Petrini, e un asistent la Facultatea de filozofie, care a făptuit o crimă și în închisoare, în așteptarea procesului și a sentinței, povestește circumstanțele care l-au condus la neașteptata faptă, un memoriu la persoana întîi. Desfășurat pe fundalul deceniului VI, memoriul scrutează condiția umană. Petrini a scris un eseu despre ceea ce el numește o nouă gnoză „care să redea integritatea conștiinței umane în fața universului” pornind de la ideea că „omul este liber în sine și pentru sine și singur acest concept este izvorul dreptului și al creației spirituale”. Alt eseu al său se intitulează Era ticăloșilor; eroul fiind în plus de părerea că orice poate fi trăit, însă nu oricum. Romanul are zece părți repartizate în trei volume, din care primul și o mare parte din cel de al doilea se referă la inițierea erotică a lui Petrini în liceu, la Universitate și apoi ca universitar, cînd întîlnește pe Matilda, soția poetului neieșit încă de sub autoritatea paternă, Petrică Nicolau. Petrini desface cuplul nereușit al poetului cu arhitecta Matilda (inversare a situației din Bietul Ioanide), antrenîndu-se însă într-un adevărat coșmar matrimonial, fiindcă Matilda (una din cele mai interesante figuri feminine din literatura română) e o femeie de o incredibilă vitalitate, acaparantă, imprevizibilă, visceral violentă, agresivă, obstinată, trecînd brusc de la tandrețe la ură, expresie a unui suflet total irațional, obscur și absurd. Fetița care se naște din această uniune, Silvia, nu întărește, ci mai curînd desparte pe cei doi, mai ales cînd Victor e învinuit de participare la isprăvile unei bande contrarevoluționare, arestat și condamnat să lucreze trei ani într-o mină de plumb. Va ucide acolo un torționar, apoi, eliberat, degradare crescîndă a condiției sale, se va angaja într-o echipă infernal hilariantă de deratizare, prilej pentru autor de a înfățișă indivizi abrutizați, precum Bacaloglu sau Calistrat, ori păstrînd și sub crusta abjecției un rest de umanitate, precum Vintilă. Matilda părăsește pe Victor pentru un om al puterii, Mircea, care admitea că universitarul nu avusese legături cu „sumanele negre”, dar nu era sigur că în caietele sale confiscate la percheziție nu erau gînduri periculoase pentru ordinea socială. Tot un fel de trădare e aceea a prietenului Ion Micu, critic al exceselor de tot felul, dar partizan al ideii că mai întîi de toate trebuie să supraviețuiești. În sfîrșit, Petrini ajunge contabil la „Oraca” (iarăși ironie) și se îndrăgostește de o casieră, Suzy Culala, fiica unui industriaș, exmatriculată din facultate din acest motiv. Suzy pare întruchiparea idealului regăsit și Petrini rezistă încercărilor Matildei, divorțată de Mircea, de a-l readuce lîngă Silvia, pînă cînd, invitat la schi, e întîmpinat pe pîrtie de inginerul Pencea, soțul nemărturisit al noii iubite pe care, atacați, e nevoit să-l arunce din cabina telefericului,