în bere şi coniac, iar băutura să stea la dispoziţia onorabililor participanţi la această dezbătare şi a soţiilor lor cu prilejul balului care va urma. La ivirea zorilor îi vom conduce pe kukluxişti pînă la debarcader în sunetele unei muzici grave şi în cîntece de inimă rea. Condamnaţii vor asista la balul nostru stînd nemişcaţi chiar pe estrada unde se află acum. Aceasta e sentinţa. Dacă apărarea are ceva de obiectat, o ascultăm cu plăcere, dar şi cu condiţia să nu vorbească prea lung. Pînă a începe balul trebuie să-i tundem pe condamnaţi şi să organizăm licitaţia. Ne aşteaptă deci destule treburi.

De astă dată obţinu, într-adevăr, inovaţii furtunoase. Preşedintele, precum şi avocatul apărării trebuiră să facă eforturi mari ca să restabilească liniştea. În sfîrşit, apărătorul se rosti:

— Aş mai avea de spus în favoarea condamnaţilor următoarele: găsesc sentinţa înaltului tribunal cam aspră; dar asprimea este mai mult decît compensată prin ultima parte a hotărîrii care se referă la coniac, la bere, la dans şi muzică. De aceea, în numele clienţilor mei, ale căror interese le reprezint aici, mă declar în totul de acord cu sentinţa şi sper că ea va servi acestor oameni drept îndemn pentru o viaţă nouă, mai frumoasă şi mai folositoare. Îi avertizez totodată, că întoarcerea le este interzisă şi că în caz contrar voi refuza să le mai iau apărarea, lipsindu-i astfel de o strălucită asistenţă juridică. Din punct de vedere profesional, mai observ că mi se cuvine un onorariu de cîte doi dolari per client, ceea ce, înmulţit cu nouăsprezece, înseamnă treizeci şi opt de dolari, sumă pentru care nu e nevoie să dau chitanţă în scris, fiindu-mi achitată în faţa atîtor martori. Eu reţin pentru mine optsprezece dolari, iar douăzeci îi donez pentru iluminatul şi chiria sălii. Pentru plata muzicanţilor propun o taxă de intrare de cincisprezece cenţi de gentleman. Fireşte că doamnele sînt scutite.

Se aşeză, iar şeriful se declară absolut de acord cu propunerile lui.

Stăteam acolo şi îmi părea că visez. Oare toate acestea se petreceau aievea? Şi, totuşi, nu era vis! Apărătorul încasă banii şi o mulţime de bărbaţi din asistenţă alergară acasă ca să-şi aducă soţiile; alţii veneau de afară cu tot soiul de foarfece. Deşi era cazul, nici nu izbuteam măcar să mă mînii; rîdeam şi eu alături de Old Death, pe care acest epilog al aventurii părea să-l amuze grozav.

Kukluxiştii fură într-adevăr tunşi pînă la piele. Începu apoi licitaţia. Puştile găsiră repede amatori la preţuri bune. Şi celelalte obiecte fură aproape toate vîndute. Gălăgia, foiala veşnică pe uşă, înghesuiala, îmbrîncelile erau de nedescris. Toţi dădeau să intre în salon, deşi nici a zecea parte n-ar fi încăput. Sosiră apoi muzicanţii: un clarinetist, un viorist, un trompetist şi unul cu un fagot prăpădit.

Acest ansamblu ciudat se instala într-un ungher şi începu să-şi acordeze instrumentele astmatice într-un fel care nu prea anunţa virtuozitate. Aş fi vrut să ies din înghesuială, mai ales că apăruseră în sală şi femeile; dar Old Death mă opri. Îmi declară că noi doi, de fapt eroii principali ai serii, aveam datoria să ne desfătăm după atîta primejdie şi efort. Şeriful îl auzi şi-l aprobă, susţinînd chiar că ar fi o ofensă pentru toţi cetăţenii din La Grange dacă am refuza să conducem primul cadril. În acest scop, îi oferea lui Old Death pe soţia lui, iar mie pe fiică, ambele dansatoare de prima mînă. Cum eu îi scosesem doi dinţi, iar dînsul îmi zdruncinase serios coastele, se cuvenea, fireşte, să fim amici şi să nu-l jignesc refuzînd invitaţia. De altfel, omul ne invită la o masă separată.

Ce puteam să mai fac? Din păcate, cele două lady se şi apropiaseră de noi. După recomandările de rigoare, intrai în joc vrînd-nevrînd.

Trebuia să risc un faimos cadril şi poate un vals sau o polcă pe deasupra. Eu, unul din eroii serii şi... detectiv particular!

Pesemne că simpaticul şerif nu mai putea de satisfacţie dăruindu-ne cu cele două zeiţe ale căminului său. Reţinuse o masă care avea cusurul de a nu ajunge decît pentru patru persoane, astfel că — fără milă şi îndurare — furăm abandonaţi celor două lady.

Doamnele se purtau măreţ. Poziţia oficială a soţului şi respectiv a tatălui le impunea cea mai riguroasă ţinută. Mama, trecută de cincizeci de ani, tricota o jachetă de lînă. Ea deschise o singură dată gura, referindu-se la Codul lui Napoleon. Apoi tăcu definitiv. Domnişoara, trecută şi ea de treizeci, adusese de acasă un volum de poezii pe care, în ciuda spectacolului din jur, părea să-l citească. Ea îl onoră pe Old Death cu o observaţie ce se voia spirituală despre Pierre Jean de Beranger şi, după ce bătrînul cercetaş o asigură cu deplină sinceritate că nu l-a văzut în viaţa lui pe acel gentleman, se cufundă într-o adîncă şi demnă muţenie. Cînd se servi berea, partenerele noastre nu se atinseră de ea; dar cînd şeriful aduse două pahare cu coniac, chipurile lor ascuţite şi ursuze se însufleţiră.

Cu acest prilej, onorabilul funcţionar îmi trînti unul din cunoscutele lui ghionturi în coastă şi-mi şopti la ureche:

— Începe cadrilul. Grăbiţi-vă!

— Dar n-are să ne refuze? Întrebai eu pe un ton prea puţin vesel.

— Nu. Doamnele au fost informate.

Mă înclinai deci în faţa fiicei, bîlbîii cîte ceva despre onoare, plăcere şi favor şi mă alesei, în sfîrşit, cu... volumul de versuri care părea să facă parte integrantă din trupul duduii.

Old Death, în schimb, procedă mai practic. El îi strigă mamei:

— Haide, cucoană! Vreţi pe dreapta, pe stînga, mă rog, cum vă place! Eu ţopăi pe toate picioarele.

Ce mai dans făcurăm, ce mai trîntă mancă Old Death împreună cu partenera lui, cum se mai puseră pe băut gentlemenii din salon — toate astea le las deoparte. Destul că, la ivirea zorilor, proviziile erau pe sfîrşite, deşi domnul şerif ne asigura că a mai rămas cîte ceva din banii realizaţi la licitaţie; se mai putea organiza mîine sau chiar deseară încă un mic bal. În ambele încăperi de jos, în curte, în grădină, peste tot oameni chercheliţi, ba unii chiar zdrobiţi în toată regula.

Dar cum se răspîndi vestea că