alaiul e gata să pornească spre debarcader, toţi se repuseră pe picioare. Coloana se formă astfel: în faţă orchestra, apoi membrii tribunalului, apoi condamnaţii în straiele lor ciudate, după care martorii, urmaţi la nimereală de toţi ceilalţi siri, masteri şi gentlemeni.

Americanul e un tip original. Găseşte totdeauna ce-i trebuie. Mă miram de unde vor fi scos oamenii aceştia, cît ai clipi, atîtea obiecte sonore din cele mai diverse! Mai toată populaţia din oraş, cu excepţia cuvioşilor predicatori şi a distinselor lady, se alăturase alaiului şi fiecare venise cu cîte un instrument capabil să sporească hărmălaia "muzicală".

După ce toată lumea se încolona, şeriful dădu semnalul. Alaiul se puse în mişcare şi "virtuoşii" muzicieni începură să schingiuiască celebrul cîntec Yankee-Doodle. Apoi se porni tămbălăul general. Greu de spus ce anume se fluiera, se urla, se cînta. Parcă ne-am fi găsit între nişte nebuni de balamuc. Mărşăluirăm astfel cu pas încet, de înmormîntare, pînă la debarcader. Acolo prizonierii fură predaţi căpitanului care — după cum ne-am convins — îi luă în păstrare sigură. Evadarea — garantă el — ar fi exclusă. De altfel şi călătorii paşnici de pe bord nu-i scăpau din ochi pe kukluxişti.

La plecarea vaporului muzicanţii intonară cea mai frumoasă melodie din repertoriul lor şi tărăboiul se dezlănţui iarăşi cu vigoarea cuvenită, în timp ce toată lumea stătea cu ochii la vapor, eu îl luai de braţ pe Old Death şi ne cărăbănirăm acasă, împreună cu cei doi Lange.

Hotărîrăm să ne odihnim niţel, dar somnul meu se prelungi peste măsură. Cînd mă deşteptai, Old Death era deja în picioare. Nu putuse dormi. Îl durea un şold. Spre marele meu regret, îmi aduse la cunoştinţă că astăzi e exclus să se urce pe cal. Bietul om suporta acum efectul neplăcut al trîntei din timpul dansului.

Trimiserăm după felcer. Acesta sosi, îl examina pe pacient şi declară că e vorba de o scrîntitură. Osul trebuia readus în poziţie normală, îmi venea să-l iau la palme pe şarlatan care trăgea de zor piciorul lui Old Death, asigurîndu-ne că vom auzi curînd pocnitura.

Noi ascultam cu atenţie, dar degeaba. Smuciturile nici măcar nu-l dureau pe pacient. Atunci îl dădui la o parte pe felcer şi cercetai la rîndul meu situaţia. Se vedea cît de colo pe şold o vînătaie cu marginile gălbui. Aşadar, bătrînul Death suferise o contuzie.

— Vă facem o frecţie cu muştar sau cu alcool, hotărîi eu. Fireşte că trebuie să staţi liniştit toată ziua. Păcat că, între timp, o să ne scape Gibson!

— Gibson? Replică acesta. Să nu vă îngrijoreze defel! Cînd un copoi ca mine miroase o urmă, nu se lasă pînă nu prinde vînatul. Aveţi toată încrederea.

— Ştiu, nu mă îndoiesc. Numai că escrocul şi bietul Ohlert ne-o iau prea mult înainte.a

— Îi ajungem noi. În fond, cred că n-are importanţă dacă-i găsim cu o zi mai devreme sau mai tîrziu. Sus capul! Acest prea onorabil şerif, cu balul şi cu cele două lady ale lui, ne-a cam stricat socotelile;

Dar fiţi pe pace, contuzia se vindecă repede. Şi nu uitaţi că mă cheamă Old Death. Pricepeţi, nu-i aşa?

Desigur că toate astea sunau foarte frumos şi, cum aveam încredere în bătrîn, mă silii să nu par îngrijorat. În orice caz, nu puteam pleca de unul singur. De aceea mă bucurai din toată inima cînd, în timpul prînzului, master Lange mă informă că e decis să ne însoţească, avînd deocamdată acelaşi drum cu noi.

— Cred că nu veţi regreta prezenţa noastră, adică a mea şi a lui Will, căută să mă convingă fierarul. Ştiu să strunesc un cal şi să manipulez o armă. Iar dacă ne iese în cale vreun răufăcător, fie alb, fie piele-roşie, vă asigur că nu ne apucă strechea. Sînteţi de acord să mergem împreună? Bateţi palma!

Ne învoirăm, fireşte. Mai tîrziu sosi şi Cortesio, care se odihnise cam multişor şi zorea acum să ne arate caii. În ciuda durerii, Old Death ieşi afară şchiopătînd. Voia să vadă caii cu propriii lui ochi.

— Acest june master afirmă, ce-i drept, că ar fi călăreţ, zise bătrînul. Dar noi cam ştim cît valorează asemenea afirmaţii. Pe urmă, nici nu prea cred că se pricepe la cai. Eu, la o adică, pot să aleg calul cel mai prăpădit în aparenţă, ştiind însă că de fapt e cel mai bun dintre toţi. Astfel de cazuri mi s-au întîmplat nu o dată.

Am fost nevoit să scot pe rînd toţi caii din grajd şi să-i încalec, în timp ce Old Death — după ce se interesa de preţ — le urmărea mişcările ca un specialist de mare clasă. Şi, într-adevăr, lucrurile se petrecură aşa cum a prezis: nu alese nici un cal din cei oferiţi de Cortesio.

— Par mai grozavi decît sînt, constată el. După cîteva zile, îi vezi istoviţi. Mai bine îi luăm pe roibii ăştia bătrîiori care, lucru de mirare, sînt şi foarte ieftini.

— Păi, aţi ales nişte gloabe nenorocite! Interveni Cortesio.

— Señor, îngăduiţi-mi să vă declar deschis că nu vă pricepeţi la cai. Ăştia doi sînt animale de prerie, dar au căzut pe mîini proaste.

Au suflu bun, nu se înăbuşă la tăvăleală. Îi luăm şi basta! S-a făcut!

 

 

Capitolul IX

PESTE GRANIŢĂ

O săptămînă mai tîrziu, cinci călăreţi — patru albi şi un negru — atingeau punctul unde se întîlnesc meleagurile sudice a două districte din Texas: Medina şi Uvalde. Albii călăreau alături doi cîte doi, iar negrul venea în urmă. Perechea din faţă purta îmbrăcăminte aproape identică, numai că hainele tînărului erau mai noi decît ale tovarăşului său mai în vîrstă şi neobişnuit de slab. Roibii lor călcau în trap sprinten şi nechezau din cînd în cînd cu voioşie — dovadă că drumurile lungi şi grele din acel ţinut le priau destul de bine. Cei doi călăreţi din spate se vedeau că sînt tată şi fiu. Erau şi ei îmbrăcaţi la fel, dar nu în haine de piele ca perechea din faţă, ci în costume de stofă de lînă. Aveau pe cap pălării de pîslă cu boruri largi. Armele lor, cîte o puşcă cu două ţevi, cuţite şi pistoale. Negrul, un flăcău deosebit de