vînjos, purta îmbrăcăminte dintr-o ţesătură uşoară, de bumbac, de culoare închisă, iar pe capul lui creţ trona un joben aproape nou, strălucitor, în mînă ţinea o flintă mare cu două ţevi, iar la brîu o macheta, una din acele lame lungi, încovoiate, nici cuţit, nici sabie — folosite mai ales în Mexic.

Numele celor patru albi ne sînt cunoscute: Old Death, fierarul Lange, fiul său şi eu. Negrul era omul lui Cortesio din La Grange, acelaşi care în seara memorabilă ne introdusese în casa mexicanului.

Trei zile îi trebuiseră lui Old Death pentru a-şi vindeca stupida lui contuzie. Bănuiam că păţania îl cam ruşina. Să fii rănit în luptă e o cinste; dar să cazi în timpul dansului şi să-ţi striveşti jumătate din şold, e tare neplăcut pentru un westman cu faima lui Old Death. Asta îl şi necăjea pe bătrînul cercetaş. Desigur că îndurase în taină dureri mult mai mari decît cele mărturisite — altminteri n-ar fi acceptat să amînăm cu trei zile plecarea noastră. Desele sale strîmbături dovedeau că nici acum durerea nu-i trecuse cu totul. Cortesio aflînd, fireşte, de hotărîrea celor doi Lange de a ne însoţi, ne vizitase în pre-ziua plecării şi ne rugase să-i facem un serviciu, adică să-l luăm cu noi şi pe negrul Sam. Rugămintea ne-a cam surprins, deşi n-am lăsat să se vadă acest lucru. În plus, nu mi se părea o plăcere să tîrăşti după tine, săptămîni întregi, un negru cu care n-ai nici în clin nici în mînecă. Dai Cortesio ne-a lămurit că primise de la Washington o depeşă importantă, în urma căreia trebuia să expedieze la Chihuahua un plic nu mai puţin important. Ar fi putut să ni-l încredinţeze nouă, dar aştepta un răspuns pe care noi nu i-l mai puteam aduce. De aceea se vedea nevoit să trimită un curier şi drept cel mai potrivit pentru această misiune îl socotea pe Sam. Era un om simplu, un negru de rînd, dar îi întrecea cu mult pe semenii săi. Îl slujea pe Cortesio de multă vreme, îi era devotat şi făcuse nu o dată primejdiosul drum pînă peste graniţa mexicană, dovedindu-se plin de curaj în momentele grele. Cortesio ne-a asigurat că Sam nu ne va stingheri cîtuşi de puţin şi că, dimpotrivă, ne va fi de un real ajutor. Drept care ne-am dat consimţămîntul. Şi trebuie spus că pînă acum nu aveam motiv să regretăm. Sam era un călăreţ remarcabil. Deprinsese această artă de pe vremea cînd, împreună cu stăpînul său, mai locuia în Mexic şi trebuia să mîie cirezile mergînd călare. Era sprinten şi foarte îndatoritor, se ţinea mereu respectuos la distanţă şi, dintre toţi cei patru albi, părea să mă simpatizeze cel mai mult pe mine. Mă copleşea cu tot felul de atenţii care îmi dovedeau ataşamentul său.

Old Death considerase inutil să ne pierdem vremea tot căutînd urmele lui Gibson şi luîndu-ne pas cu pas după ele. Ştiam precis în ce direcţie o apucase detaşamentul de care s-a alăturat şi prin ce localităţi avea să treacă. De aceea, bătrînul westman opinase să călărim direct spre Rio Nueces şi mai departe — spre trecătoarea Eagle. Acolo era foarte probabil să întîlnim detaşamentul. Bineînţeles că trebuia să ne grăbim pentru a recîştiga atîta timp pierdut. Eu, unul, refuzasem să cred că ar fi posibil să-l ajungem din urmă. Dar Old Death îmi dăduse asigurări că escorta mexicană care-i însoţea pe recruţi se va feri de ochii observatorilor nedoriţi şi va fi, deci, nevoită să facă ocoluri mari, în timp ce noi vom merge în linie dreaptă, ceea ce ar compensa pe deplin avansul de cîteva zile al detaşamentului.

Roibii noştri parcurseseră în şase zile aproape două sute de mile engleze, performanţă de care nimeni, afară de Old Death, nu i-ar fi crezut capabili. Caii aceştia bătrînei păreau să fi întinerit aici, pe drumurile Vestului. Iarba bogată, aerul curat, ritmul susţinut — toate le priau de minune; deveneau din zi în zi mai zdraveni şi mai vioi, iar bătrînul cercetaş nu mai putea de bucurie: se dovedise un excelent cunoscător în materie.

Lăsasem în urma noastră San Antonio şi Castroville, străbătusem districtul Medina, cel cu ape îmbelşugate şi ne apropiam de ţinutul din ce în ce mai arid care se pierde apoi în trista nisipărie texană, a cărei dezolare culminează între Rio Nueces şi Rio Grande. Voiam să apoi la vărsarea lui Turkey Creek în Rio Nueces. La nord-vest de noi se înalţă Leona, muntele semeţ din vecinătatea fortului Inge. Presupuneam că pe acolo trebuie să fi trecut detaşamentul, desigur fără a fi fost observat de garnizoana fortului. Ne aşteptam deci să descoperim vreo urmă a lui Gibson şi a celor de care se alăturase.

Terenul era cît se poate de bun pentru călărie. Ne găseam într-o prerie vastă, cu iarbă măruntă. Caii aproape că zburau pe netezimea ei. Aerul era pur şi, în faţa ochilor noştri, zarea se desfăşura limpede şi luminoasă. Cînd călăream drept spre sud-vest, nici nu ne uitam în altă direcţie. Aşa se explică faptul că nu observarăm decît destul de tîrziu apariţia unor călăreţi. Old Death îi zări primul şi ne atrase luarea-aminte arătînd spre dreapta:

— Priviţi, domnilor! Ce părere aveţi?

Un punct întunecos parcă se mişca şi se apropia încet-încet de noi. — Hm! Medita Lange ducîndu-şi palma streaşină la ochi. O fi vreun animal care paşte.

— Aşa! Zîmbi Old Death. Un animal! Şi încă unul care ronţăie iarbă! Frumos! Ochii dumneavoastră par să nu se împace prea bine cu perspectiva. Punctul acela se află cam la două mile engleze de noi.

La o asemenea distanţă, pînă şi un punctuleţ ca ăsta nu poate reprezenta un singur animal. Ar trebui să fie un bizon cît cinci elefanţi la un loc; or, pe aici nu se află bizoni, cu excepţia cîte unui exemplar rătăcit. Dar şi acela, nici gînd să hoinărească în alt anotimp afară de primăvară sau toamnă. În plus de asta, dacă nu ai ochi format, mişcările unui punct atît de depărtat te înşală foarte lesne. În timp ce pasc, bivolul şi calul înaintează extrem de încet, cu cîte un