— Cred că-i plăcea la nebunie să zboare, a spus Susan.

— Da. M-a învăţat să zbor cu avionul înainte să ştiu să conduc maşina.

— Sună periculos.

— Mama ar fi fost de acord cu tine.

Susan a zâmbit.

— O femeie înţeleaptă.

— Mama ar fi trebuit să se facă învăţătoare. Era nemaipomenit de deşteaptă şi avea talentul de a face ca lucrurile complicate să pară simple. Dar, fiindcă nu avea diplomă, s-a mulţumit să-şi petreacă timpul liber la bibliotecă, să-i înveţe pe adulţi să citească, a spus Ollie, scormonind pământul cu tocul ghetei. La fel ca tata, era mândră de rădăcinile ei britanice.

— Mi-ar fi plăcut să-i cunosc, a spus Susan.

— Te-ar fi îndrăgit.

— Crezi?

— Sunt absolut sigur.

— Pentru că sunt englezoaică?

— Nu. Pentru că eşti... Susan.

Ea şi-a aranjat şuviţele desprinse din coc. Ollie şi-a trecut mâna peste o boxă goală.

— Am fost un copil norocos. Ai mei au făcut mari sacrificii ca să-mi ofere o viaţă mai bună. Au pus un ban deoparte pentru facultate.

— Te-ai dus la facultate?

El a clătinat din cap.

— Am venit să lupt.

Susan a coborât ochii în pământ.

— Şi din cauza mea te-ai trezit într-o crescătorie de porumbei.

— Am ajuns aici pentru că am lovit un ofiţer, a spus el şi a făcut un pas spre ea. Dacă aş fi din nou în aceeaşi situaţie, n-aş schimba nimic.

Simţea cum îl străbate un val de afecţiune. Eşti bună, grijulie şi frumoasă. Sunt norocos să fiu aici, cu tine.

Susan şi-a ridicat privirea spre el şi a înghiţit un nod mare din gât.

— Noi... cred că ar trebui să isprăvim ce-avem de făcut.

Au pus şi restul porumbeilor în cuşti, cu precizia unei linii de asamblare a automobilelor. Susan lua porumbeii, le şoptea ceva la ureche şi îi înmâna apoi lui Ollie, care le fixa tuburile şi îi băga în cuşcă. Stivele de cuşti creşteau întruna pe măsură ce boxele se goleau.

Când Ollie a băgat şi ultima pasăre în cuşcă, Ducesa a intrat zburând în hulubărie şi a început să se plimbe pe o poliţă. Susan a întins mâna după porumbiţă, dar, în loc să o prindă, a dat peste o cărticică ascunsă sub un strat gros de praf. A luat-o şi a suflat praful de pe copertă.

— Mă întrebam ce s-a întâmplat cu ea. N-am mai văzut-o de când eram mică.

Ollie a aşezat şi ultima cuşcă şi s-a dus lângă Susan.

— Ce este?

— Cartea de coduri a tatei.

Ducesa a început să se plimbe de-a lungul poliţei, zgâriind lemnul cu ghearele. Susan a frunzărit paginile.

— Prima dată am găsit-o pe când scotoceam printr-o cutie cu amintiri rămase de la părinţi, în speranţa că o să dau şi peste alte fotografii, a spus ea întinzându-i cărticica.

Ollie şi-a trecut mâna peste legătura de piele, scorojită ca solzii unei reptile bătrâne. S-a uitat repede peste foile înţesate cu ciorchini de litere şi coduri, apoi a şters coperta cu mâneca şi i-a înapoiat-o lui Susan.

— Tata a luptat în artilerie. Acolo se foloseau de coduri pentru mesajele trimise pe frontul de vest. Se pare că erau imposibil de spart, sau cel puţin aşa m-a lăsat bunicul să înţeleg, a spus Susan zâmbind. Când eram mică, lega uneori un mesaj secret de unul din porumbeii de curse, chiar dacă asta le încetinea viteza. Eu aşteptam în hulubărie până când sosea porumbelul cu mesajul. Apoi descifram codul.

Susan a strecurat carneţelul în buzunarul de la jacheta lui Ollie.

— Haide să i-o arătăm bunicului. O să se bucure să-ţi vorbească despre ea.

Ollie a pipăit umflătura din buzunar.

— Şi ce scria Bertie în mesajele lui secrete?

— Chestii importante. De obicei, locul unde ascunsese un mic dar pentru mine. O carte. O caramea. S-o fi văzut pe bunica astupându-şi urechile în timp ce zdrăngăneam printre cratiţe şi oale ca să găsesc un pacheţel de gumă de mestecat.

Ollie a râs înfundat.

— M-ar fi amuzat să văd aşa ceva.

— Sunt sigură.

A privit-o îndelung. Ochii li s-au întâlnit pentru câteva clipe, trezindu-i un tremur în stomac. Şi tu simţi acelaşi lucru?

Susan şi-a întors privirea spre rândurile goale, apoi spre cuşti. Câţiva porumbei se foiau în spaţiul îngust, pe când ceilalţi îşi vârâseră capul sub aripă. Îi tremurau mâinile.

Ollie i le-a cuprins într-ale sale cu blândeţe. Se lupta să găsească cuvintele potrivite. În cele din urmă i-a spus doar atât:

— Ai avut atâta grijă de ei.

Susan l-a strâns uşor de mână.

— Am obosit să-mi fie frică şi foame. Şi raidurile astea aeriene de fiecare zi... Nu mai pot să-mi scot din cap urletul sirenelor. Dar cel mai mult sufăr pentru că-mi trimit porumbeii la moarte. Ştiu că n-avem de ales, dar asta mă îngrozeşte.

— Războiul se termină, odată şi odată, a liniştit-o el. O să fie şi nopţi fără bombe. Mâncare fără cartelă. Hulubării fără alarme... O să-ţi termini şi facultatea.

— Iar tu o să pleci acasă, a spus ea cu o voce gâtuită.

Ollie a tresărit. Drumurile lor în viaţă aveau să-i despartă. El urma să plece pe front. Ea urma să crească alţi porumbei. Şi totuşi, Susan făcuse să-i renască speranţa şi bucuria de viaţă, aşa că nu voia să lase nimic să le stea în cale – nici măcar războiul.

— Nu vreau să plec, a spus el dintr-o suflare.

Susan l-a privit în ochi.

— Vreau să stau aici... cu tine.

Ea s-a ghemuit la pieptul lui.

A strâns-o în braţe, simţindu-i căldura, pieptul care tresălta uşor, părul mătăsos care îi mângâia bărbia.

Susan şi-a ridicat faţa şi l-a luat pe după gât. S-a ridicat