D-l Nazarie se intimidă din nou auzindu-și numele, trezindu-se brusc obiectul atenției generale. Încercă să se apere cu mîna, să scuze mai ales tăria glasului cu care Sanda strigase pe maică-sa. D-na Moscu părea că se deșteaptă dintr-o amorțire împletită cu somn. Dar deșteptarea fusese reală; pentru cîteva clipe, își recapătă frăgezimea obrazului, mîndria frunții ei pure și netede.

— Bălănoaia, vorbi ea, acolo a avut moșie un străbun de-al nostru.

— Și tanti Christina, spuse repede Simina.

— Și ea, întări cu vioiciune d-na Moscu.

Sanda privi încruntîndu-se către sora cea mică. Dar Simina plecă ochii în farfurie, smerită și cuminte. În bătaia puternică a lămpii, buclele ei negre își pierdeau tăria și luciul, asemenea argintului vechi. Dar ce frunte calmă, ce obraji de păpușă! se miră Egor. Nu-ți puteai desprinde ochii de pe chipul ei. Trăsăturile aveau o perfecțiune precoce, o frumusețe înmărmuritoare. Egor simți că, alături de el, d-l Nazarie o privește cu o egală încîntare.

— Nu sîntem prea vorbăreți astăzi, cînd am rămas singuri, spuse Sanda adresîndu-se mai mult lui Egor.

Pictorul înțelese glasul acesta care voia să-l ispitească, necăjindu-l. Se smulse din torpoarea cu care privise pe Simina și voi să înceapă o anecdotă galantă, pe care o spunea întotdeauna cu succes în familii. „Sîntem tăcuți, pentru că sîntem inteligenți: ca amicul meu Jean”… ar fi povestit Egor. Dar d-l Nazarie începu înaintea lui:

— Aveți probabil mulți invitați, toată vara, aici la moșie…

Vorbi cîteva minute în șir, pe nerăsuflate, parcă i-ar fi fost teamă să se oprească, să nu-l înghită cumva tăcerea. Vorbi despre săpături, despre sărăcia de la Muzeul de Antichități, despre frumusețea acestor cîmpii dunărene.

Egor privea cîteodată, pe furiș, spre d-na Moscu. Asculta ca vrăjită, dar pictorul își dădea prea bine seama că nu aude un cuvînt.

Sanda profită de o pauză a d-lui Nazarie și spuse tare:

— Maman, se răcește friptura…

— Ce lucruri interesante ne spune domnul profesor! șopti d-ra Moscu.

Începu apoi să mănînce cu obișnuita ei poftă, cu fruntea puțin plecată deasupra farfuriei, fără să privească pe nimeni. De altfel, era singura care mînca. Ceilalți abia se atinseseră de friptură. D-l Nazarie, înfometat de drum, nu izbutise să mănînce mai mult de jumătate. Friptura avea un miros grețos de vită.

Sanda chemă cu un gest scurt, de stăpînă, jupîneasa, care aștepta cuminte lîngă ușă.

— Ți-am spus să nu mai cumperi carne de berbec, vorbi ea cu o ascunsă mînie.

— N-am mai găsit nici o pasere, domnișoară, se apără femeia. Care au fost le-am tăiat ieri și alaltăieri. Care n-au murit… Mai era o gîscă, dar am găsit-o și pe ea moartă, azi-dimineață.

— De ce n-ai cumpărat din sat? întrebă Sanda mai mînioasa.

— N-a vrut nimeni să-mi vîndă, răspunse prompt jupîneasa. N-a vrut sau n-a avut, adăugă ea cu înțeles.

Sanda roși, făcu semn femeii să ridice farfuriile. D-na Moscu își terminase friptura.

— Ce frumoase lucruri ne-a spus domnul profesor despre Bălănoaia! începu cu un glas puțin cîntat. Atîția idoli în pămînt, atîtea scule de aur…

Profesorul se codi.

— Cele de aur se găsesc mai rar, o întrerupse el. Nici n-au prea fost prin acele timpuri. Erau pe aici civilizații țărănești, sate înfloritoare, dar sate. Aurul se afla mai mult în porturile grecești…

— Se găsea și aur, scule de aur vechi, pe vremuri, continuă d-na Moscu.

— Și tanti Christina avea, șopti Simina.

— Tu de unde știi? o întrebă, certînd-o, Sanda. De ce nu te-astîmperi?!

— Mama mi-a spus, vorbi Simina dezghețat. Și doica.

— Doica ar trebui să nu-ți mai umple capul cu povești, adăugă Sanda aspră. Crești mare acum, nu mai poți crede în basme și năzbîtii…

Sanda își privi sora cu un foarte ușor zîmbet, disprețuitor și indiferent în același timp. Își întoarse apoi ochii spre Egor și-l cîntări cu gravitate; parcă s-ar fi întrebat dacă crede și el același lucru, dacă poate fi și el tot atît de naiv…

Conversația tînjea din nou. D-l Nazarie se plecă spre Egor.

— Ce minunată idee ați avut să vă întoarceți la aceste cîmpii dunărene, vorbi el. Cred că nimeni n-a încercat încă să picteze asemenea locuri; ți se par la început deznădăjduite, pustii, bătute prea mult de soare și apoi îți dai seama de fecunditatea lor înspăimîntătoare, de farmecul lor…

Vorbise cu sinceritate, avîntat. Egor îl privi uluit. I se păruse, în primele minute, un biet savant morocănos și timid. Dar mîinile domnului Nazarie se mișcau cu o grație desăvîrșită; și cuvintele pe care le spunea aveau o sevă proprie, o prospețime ciudată. Pare că le pronunța altfel, mai adînci, mai pline.

— D-l Pașchievici este un mare artist, dar este în același timp un mare leneș, interveni Sanda. Stă de trei zile cu noi și nici nu și-a deschis paleta…

— Aș putea înțelege în mai multe feluri amicala d-voastră observație, spuse galant Egor. Aș putea crede, bunăoară, că sînteți nerăbdătoare să mă vedeți lucrînd, ca să puteți nădăjdui într-o mai repede plecare a mea…

Sanda îi întoarse zîmbetul, încurajîndu-l. Egor înțelese precis toate acele nuanțe de glumă, de grație și capriciu, care trădează nerăbdarea, ispita, chemările. Sanda este în orice caz superbă, își spuse el, deși nu îi înțelegea deloc purtarea în aceste trei zile. Cît de mult se deosebea de domnișoara frivolă de la București, care îl ademenea cu atîta curaj și îi strînsese cu atîta bucurie mîna cînd primise să vină la Z, pentru o lună întreagă. Poate se teme de ceva, se teme de invitați, se consolase Egor în prima seară.

— …Adevărul este că nu mă simt bun de nimic deocamdată, continuă el întorcînd capul către d-l Nazarie. În nici un caz de pictură. Poate începutul acesta de toamnă, care seamănă mai mult cu un miez de vară, mă obosește…

— Eu l-aș scuza mai bine dacă m-ar ruga, spuse Sanda, începînd să rîdă. Am avut trei zile prea zgomotoase, cu prea mulți prieteni, asta a fost. De mîine va putea lucra; am rămas singuri…

Egor începu să se joace cu cuțitul.