printr-o istorie de generaţii, născuţi din încrucişări de levantini nedemni de încredere, arabi leoarcă de sudoare şi ostrogoţi degeneraţi, care au luat ce era mai rău de la fiecare dintre hibrizii lor strămoşi, de la sarazini indolenţa, de la şvabi cruzimea, de la greci inconcludenţa şi pofta de a se pierde în flecăreli până la despicarea firului în patru. Iar în ce priveşte restul, e de-ajuns să-i vezi pe ştrengarii care la Napoli îi încântă pe străini strangulându-se cu spaghete pe care şi le vâră pe gâtlej cu degetele, mânjindu-se cu roşii stricate. Nu i-am văzut, aşa cred, dar ştiu asta.

Italianul e neîncrezător, mincinos, laş, trădător, se simte mai în largul său cu pumnalul decât cu sabia, mai bine cu otrava decât cu leacul, necurat în tratative, coerent doar când îşi schimbă steagul după cum bate vântul — şi am văzut ce s-a întâmplat cu generalii bourbonici, de îndată ce au apărut aventurierii lui Garibaldi şi generalii piemontezi.

Asta-i pentru că italienii s-au modelat după preoţi, singurul guvern adevărat pe care l-au avut vreodată de când pervertitul acela de ultim împărat roman a fost sodomizat de barbari deoarece creştinismul încovoiase mândria rasei antice.

Preoţii... Cum anume i-am cunoscut? Acasă la bunicul, cred, am amintirea obscură a unor priviri furişate, danturi stricate, respiraţii greţoase, mâini asudate care încercau să mă mângâie pe creştet. Ce scârbos. Trândavi, aparţin claselor periculoase, precum hoţii şi vagabonzii. Cineva se face preot sau călugăr numai ca să trăiască în trândăvie, iar trândăvia e garantată de numărul lor. Dacă preoţii ar fi, să zicem, unul la o mie de suflete, ar avea atâtea de făcut că n-ar putea sta cu burta la soare mâncând claponi. Iar dintre preoţii cei mai netrebnici, guvernul îi alege pe cei mai stupizi şi-i numeşte episcopi.

Începi să-i ai prin preajmă abia născut, când te botează, îi regăseşti la şcoală, dacă părinţii tăi au fost atât de bigoţi încât te-au încredinţat lor, apoi vin prima împărtăşanie, şi catehismul, şi taina miruirii; preotul e cel care-n ziua căsătoriei tale îţi spune ce trebuie să faci în odaia de culcare, iar în ziua următoare, la spovedanie, te întreabă de câte ori ai făcut-o ca să se poată excita dincolo de zăbrea. Îţi vorbesc cu oroare despre sex, dar în toate zilele îi vezi ieşind dintr-un pat incestuos fără ca măcar să se fi spălat pe mâini şi se duc să-l mănânce şi să-l bea pe domnul lor, pentru ca apoi să-l cace şi să-l pişe.

Repetă că împărăţia lor nu e din lumea aceasta şi pun mâna pe tot ce pot acapara. Civilizaţia nu va atinge perfecţiunea atât timp cât ultima piatră a ultimei biserici nu va fi căzut peste ultimul preot, iar pământul o să fie liber de tagma aia.

Comuniştii au răspândit ideea că religia este opiul popoarelor. E adevărat, pentru că serveşte la a ţine-n frâu ispitele supuşilor, iar dacă n-ar fi religia, ar fi de două ori mai multă lume pe baricade, pe când în zilele Comunei nu erau destui şi i-au putut doborî fără să aştepte prea mult. Însă, după ce l-am auzit pe medicul ăla austriac vorbind despre avantajele drogului columbian, aş spune că religia este şi cocaina popoarelor, pentru că religia a împins şi împinge la războaie, la masacrarea necredincioşilor, iar asta-i valabil pentru creştini, musulmani şi alţi idolatri, iar dacă negrii din Africa se mărgineau să se masacreze între ei, misionarii i-au convertit şi i-au făcut să devină trupă colonială, foarte potrivită să moară în prima linie şi să batjocorească femeile albe atunci când intră într-un oraş. Oamenii nu fac niciodată răul atât de complet şi cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă.

 

 

Mai răi decât toţi sunt, cu siguranţă, iezuiţii. Parcă am senzaţia că le-am jucat nişte feste, sau poate că ei sunt cei ce mi-au făcut rău, încă nu-mi amintesc bine. Sau poate că erau fraţii lor trupeşti, masonii. Sunt ca şi iezuiţii, poate puţin mai haotici. Aceia cel puţin au o teologie a lor şi ştiu cum s-o manevreze, ăştia au prea multe şi-şi pierd capul din cauza lor. Despre masoni îmi vorbea bunicul. Împreună cu evreii i-au tăiat capul regelui. Şi au dat naştere carbonarilor, masoni ceva mai stupizi, deoarece se lăsau împuşcaţi, odinioară, iar după aceea au făcut să li se taie capul pentru că au greşit la fabricarea unei bombe, ori au devenit socialişti, comunişti şi comunarzi. Cu toţii la zid. Bine lucrat, Thiers.

Masoni şi iezuiţi. Iezuiţii sunt masoni îmbrăcaţi în haine femeieşti.

 

Urăsc femeile, pentru puţinul pe care-l ştiu despre ele. Ani de zile am fost obsedat de acele brasseries a femmes, pe unde se grămădesc răufăcători de toate speţele. Mai rău decât casele de toleranţă. Acestea măcar întâmpină greutăţi să se instaleze, din cauză că se opun vecinii, pe când berăriile pot fi deschise pretutindeni deoarece, se spune, sunt localuri unde lumea se duce să bea. Însă se bea la catul de jos şi se practică prostituţia la caturile de deasupra. Fiecare berărie are un specific, iar costumaţia fetelor este adecvată, colo vezi nişte chelneriţe nemţoaice, colo, în faţa Palatului de Justiţie, cameriste în togă de avocaţi. Pe de altă parte, sunt de-ajuns denumirile, cum ar fi Brasserie du Tire-cul, Brasserie des belles marocaines sau Brasserie des quatorze fesses, nu departe de Sorbona. Sunt ţinute aproape întotdeauna de nemţi, iată un mod de a submina moralitatea franţuzească. Între arondismentele al cincilea şi al şaselea există pe puţin vreo şaizeci, însă în tot Parisul sunt aproape două sute şi toate sunt deschise chiar şi pentru cei foarte tineri. Băietanii intră mai întâi din curiozitate, apoi din viciu, iar în cele din urmă se aleg cu blenoragie — asta în cel mai bun caz. Dacă berăria se învecinează cu vreo şcoală, la ieşire elevii se duc să spioneze fetele prin uşa de la intrare. Eu mă duc ca să beau. Şi ca să-i spionez dinăuntru, prin uşă, pe elevii care spionează la uşă. Şi nu numai pe elevi. Înveţi multe lucruri despre obiceiuri şi despre felul de a frecventa