Cap-de-Mort ridică bagheta lui Lucius Reacredinţă, o îndreptă  direct către silueta care se învârtea suspendată deasupra mesei  şi o mişcă scurt. Silueta prinse viaţă, scoase un geamăt şi  începu să se zbată în nişte legături invizibile.

— Severus, îl recunoşti pe oaspetele nostru? întrebă Capde-Mort. Plesneală ridică ochii spre chipul răsturnat. Acum, toţi Devoratorii Morţii se uitau la victimă, de parcă li s-ar fi dat voie să îşi manifeste curiozitatea. Când se întoarse cu faţa spre lumina focului, vocea femeii se auzi spartă şi îngrozită:

— Severus! Ajută-mă!

— A, da, spuse Plesneală, în timp ce prizoniera se învârti  încet, înapoi cu spatele la el.

— Dar tu, Draco? întrebă Cap-de-Mort, arătând cu mâna în  care nu ţinea bagheta.

Draco dădu hotărât din cap. Se părea că nu mai putea să  se uit« la ea acum, că era trează.

Dar tu n-ai avut-o ca profesoară, zise Cap-de-Mort. Pentru aceia  dintre voi care nu ştiu, în seara aceasta o avem printre noi pe

Charity Burbage, care a predat până de curând la Şcoala  Hogwarts de Magie, Farmece şi vrăjitorii.

Se auziră câteva sunete în jurul mesei, semn că lumea  în  elesese. O femeie masivă şi cocoşată, cu dinţi ascuţiţi, râse pe înfundate.

— Da... Doamna profesoară Burbage i-a învăţat pe copiii  vrăjitorilor şi vrăjitoarelor totul despre încuiaţi... cum nu sunt ei  atât de diferiţi de noi...

Unul dintre Devoratorii Morţii scuipă pe podea. Charity Butbage se întoarse din nou cu faţa spre Plesneală. Severus... te rog... te rog...

— Linişte! spuse Cap-de-Mort, mişcând iar bagheta lui  Reacredinţă, iar Charity tăcu, de parcă i s-ar fi pus un căluş.  Nemulţumită de coruperea şi contaminarea minţilor copiilor cu puteri vrăjitoreşti, doamna profesoară Burbage a scris,  săptămâna trecută, o pledoarie înflăcărată în apărarea SângeMâlilor, în Profetul zilei. Vrăjitorii, scrie ea, trebuie să accepte aceşti hoţi care le fură cunoştinţele şi magia. Diluarea sângelui  pur este, după părerea doamnei profesoare, o împrejurare foarte dezirabilă... mai mult ca sigur că ar vrea să ne împerechem cu toţii cu încuiaţi... sau cu vârcolaci...

Nimeni nu râse de data aceasta - În vocea lui Cap-de-Mort se distingeau clar furia şi dispreţul. Charity Burbage se învârti  cu faţa spre Plesneală pentru a treia oară. Lacrimile îi curgeau şiroaie în păr. Plesneală se uită la ea, perfect impasibil, în timp ce aceasta se întorcea încet iar cu spatele la el.

— Abracadabra

Scânteia fulgerului verzui lumină fiecare colţ al camerei. Cu un  zgomot asurzitor, Charity căzu pe masa de dedesubt, care se cutremura cu un scârţâit îngrozitor. Mai mulţi Devoratori ai  Morţii se dădură brusc înapoi cu scaunele. Draco se prăbuşi de pe scaun pe podea.

— Cina e servită, Nagini, zise Cap-de-Mort încet şi şarpele uriaş se undui şi coborî de pe umerii săi pe suprafaţa lucioasă a  mesei.

Capitolul II

In Memoriam

Harry sângera. Ţinându-şi mâna dreaptă cu stânga şi  înjurând în gând, deschise uşa de la cameră cu umărul. Se auzi  un zgomot de porţelan spart: călcase pe o ceaşcă cu ceai rece,  care se afla pe jos, în faţa uşii camerei sale.

– Ce… ?

Se uită în jur, dar holul casei din Aleea Boschetelor,  numărul patru, era complet gol. Poate că ceaşca de ceai fusese un fel de capcană ingenioasă a lui Dudley. Ţinând ridicată  mâna care sângera, Harry strânse bucăţile de porţelan cu cealaltă mână şi le aruncă în coşul de gunoi deja plin, care se zărea dincolo de uşa camerei sale. Apoi merse cu paşi mari  până la baie, ca să-şi bage degetul sub apă rece.

Ce lucru stupid, inutil şi enervant la culme... Încă patru zile în care nu avea voie să facă vrăji... Dar trebuia să  recunoască faptul că tăietura aceea de la deget l-ar fi dat gata.  Nu învăţase niciodată cum să repare răni şi acum, că se gândea  mai bine - mai ales în lumina planurilor sale pentru viitorul  apropiat -, aceasta părea să fie o lacună destul de gravă în  educaţia sa magică. Punându-şi în minte să nu uite să o întrebe pe Hermione cum se făcea, folosi o rolă întreagă de hârtie igienică pentru a şterge cât mai bine ceaiul, apoi se întoarse în  camera sa şi trânti uşa după el.

Harry îşi petrecuse toată dimineaţa golindu-şi de tot cufărul de şcoală, pentru prima oară de când îl împachetase, cu şase ani în urmă. La începutul celorlalţi ani şcolari, cotrobăise repede prin trei sferturi din conţinut şi înlocuise unele lucruri  sau le schimbase cu altele noi, lăsând o amestecătură de diverse alte lucruri pe fund. pene vechi, ochi de cărăbuş, şosete desperecheate care îi rămăseseră mici. Cu câteva minute în  urmă, Harry îşi băgase mâna în mijlocul acelui strat şi simţi  deodată o durere puternică în al patrulea deget de la mâna  dreaptă ; când şi-o retrase de acolo, văzu cum îi şiroia sângele. Îşi continuă treaba dar cu mai multă precauţie. Îngenughie din  nou lângă cufăr, pipăi iarăşi fundul şi, după ce scoase o insignă  veche, care pâlpâia slab, alternând între, Hai, Cedric Diggory! Si  Huo, Potter !, un Tradar spart şi uzat şi un medalion de aur, în  care fusese ascuns un bileţel semnat ―R. A. B. , descoperise în  sfârşit marginea ascuţită în care sec tăiase. O recunoscu imediat. Era o bucată de cinci centimetri din oglinda fermecată  pe care i-o dăduse naşul său care murise, Sirius.

Harry o puse deoparte şi pipăi cu grijă prin cufăr după  restul, dar, din ultimul cadou pe care îl primise de la naşul său,  nu mai rămase nimic în afară de sticlă pisată, care se lipesc de celelalte lucruri ca un strat de sclipici.

Harry se ridică şi examină bucata neregulată în care se tăiase, dar nu văzuse decât reflexia propriului ochi, verde scânteietor. Apoi puse bucata peste exemplarul din ziua aceea al Profetului zilei, care rămăsese necitit pe pat, şi încercă să-şi  controleze şuvoiul subit de amintiri neplăcute, regretele amare şi nostalgia pe care i le trezise bucata de oglindă, luând cu asalt restul gunoaielor din cufăr.

Mai trecu încă o oră până îl goli complet, aruncă obiectele inutile şi sortă restul pe categorii, după cât