ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite. Şedea cu coatele pe masă şi cu capul între palme, privind jocul celor doi. La apropierea lui Felix, ridică ochii fixând cu avidă curiozitate pe tânăr şi întinzându-i la buze o mână arcuită.

  — E verişoara Aurelia, comentă Otilia.

  Lui Felix numele acestea îi erau vag cunoscute, dar nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată persoanele. Îl supăra de altfel grozav ridicola valiză, pe care o trecuse în mâna stângă, neavând răgazul s-o aşeze undeva. Otilia, sfârşind prezentarea, părăsi braţul lui Felix şi se rezemă de scaunul lui Pascalopol, întrebând:

  — Cum merge?

  — Prost, domnişoară Otilia! Zise acesta, întorcând un cap galeş spre speteaza scaunului său.

  Rămas singur, Felix căută o scăpare din această ciudată situaţie şi se retrase spre fundul odăii, unde, în semiobscuritate, se zărea o canapea de pluş roşu. Văzându-se uitat de toţi, îşi lăsă în sfârşit valiza jos şi se aşeză. O tuse apropiată îl făcu să tresară speriat. Abia atunci observă că în apropierea sa, la o măsuţă, se mai afla un om. Un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri mişca mâinile asupra mesei, ţintind atent. Avea mustăţi pleoştite şi un mic smoc de barbă. Individul ridică asupra lui Felix nişte ochi grozav de spălăciţi şi-i lăsă apoi asupra măsuţei, fără să scoată o vorbă. Abia după ce se mai adaptă obscurităţii, Felix constată cu surprindere că domnul cu broboadă broda cu lână de felurite colori o bucată de etamină întinsă pe un mic gherghef.

  — Proaste zaruri! Bombăni Aglae. Apoi, după o pauză: Dar, Costache, la cine o să stea „băiatul”?

  — La noi! Explică Otilia.

  Şedea acum cu o coapsă pe marginea fotoliului bătrânului, jucându-şi ca o pendulă piciorul, în vreme ce cu mâna stângă îmbrăţişase capul vădit mulţumit al aceluia.

  — Aşa?! Se miră Aglae. N-am ştiut: faci azil de orfani.

  — Dar Felix are venitul lui, protestă Otilia, nu-i aşa, papa?

  — A-a-are! Bolborosi moş Costache, privind ca un protejat în ochii Otiliei, care îi scutura un fulg de pe haină.

  — Atuncea faceţi pensiune, continuă implacabil Aglae. O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?

  Pascalopol îşi muşcă puţin buza de sus, cam schimbat la faţă, dar, lovind zarurile, răspunse conciliant:

  — Aşa eşti dumneata, cocoană Aglae, maliţioasă. Otilia sărise acum de pe scaunul lui moş Costache pe acela al lui Pascalopol, pendulându-şi şi aici piciorul. Această prezenţă avu efecte tonice asupra jucătorului, fiindcă începu să manevreze cu mai multă vigoare. După câteva mutări repezi îşi retrase mâinile, notificând c-un râs sonor de om gras:

  — Încă o linie!

  În vreme ce Aglae reîntocmea jocul, Pascalopol contempla pe Otilia. Aceasta îi potrivea acul cu perlă din cravată, îi scutura uşor umerii, privindu-l cu o graţioasă maternitate, mereu atârnată pe marginea scaunului. Deodată, privind spre mâinile albe şi încărcate de inele ale lui Pascalopol, se entuziasmă:

  — Vai, ce inel frumos! Nu l-am mai văzut.

  Inelul în chestiune era petrecut pe degetul mic al mâinii stângi, cam spre vârful lui, deşi degetul era destul de fin. S-ar fi părut că bijuteria nu era pe măsura proprietarului şi era pusă acolo numai spre păstrare. Era un inel simplu, însă un foarte frumos safir încadrat într-un număr de mici perle, ca un miez de floare între corole, şi apoi elegant strâns în câteva foi de aur. Pascalopol îl scoase cu o grabă extraordinară şi-l întinse Otiliei, rugând-o cu toată afecţiunea teatrală pe care un om matur e în stare s-o pună în glas:

  — Te rog să-l iei!

  Otilia îl aşeză pe inelarul mâinii drepte şi, ridicându-şi braţul subţire în dreptul lămpii, zise exaltată:

  — E superb!

  Apoi trecu lângă bătrân, sub ochii căruia îl puse îmbră-ţişându-i umărul cu mâna stângă.

  — Nu e aşa, papa?

  Bătrânul îl privi avid cu ochii lui bulbucaţi, şi din buzele sale groase emise invitaţia şoptită:

  — Ia-l! Ţi-l dă ţie.

  Prin ochii Aglaei şi ai Aurichii trecură fulgere scurte.

  — Nu ţi-e ruşine, Costache, lăsaţi omului inelul. Poate e vreo amintire.

  În loc de orice protest, Otilia întinse inelul lui Pascalopol. Acesta însă îi prinse mâna.

  — Te rog să-l iei. Pentru dumneata l-am şi adus, dar am uitat. Mi-ai vorbit de safir ca de un port-bonheur al dumitale.

  Zicând acestea, Pascalopol îi strecură inelul în deget şi, ţinându-i braţul, i-l sărută în apropiere de cot.

  — Ascultă, Pascalopol, izbucni Aglae iritată, joci, sau nu joci? Văd că te zbenguieşti cu fetele. Simioane, strigă ea, aruncând ochii spre fundul odăii, tu ce faci acolo? De ce nu te duci să te culci?

  Omul cu broboadă şi mic barbişon, care broda şi scruta din când în când pe Felix, scoase un scurt mormăit. Zarurile începură din nou să cadă.

  Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul în care căzuse; Otilia îl surprinsese de la început şi n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea faţă de dânsa, dar simţea că are încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă, însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătrată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie. Moş Costache o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată faţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi. Fata avea, era limpede, toată iniţiativa, şi Costache era un simplu satelit al voinţei ei. Însă Otilia nu făcea nici un gest care să pară îndrăzneţ, nu scotea nici o vorbă nechibzuită. Totuşi, pe Felix, familiaritatea ei, oricât de copilărească, cu Pascalopol îl nemulţumi. Lui Felix,