apariţia Otiliei îi dădu un sentiment inedit, de mult presimţit. Nu avusese până acum nici o intimitate cu vreo femeie. Mamă-sa murise de mult, de când el era în şcoala primară, şi nu avea atuncea destulă complicaţie sufletească spre a o cunoaşte mai de aproape. Ea era o fire bolnăvicioasă şi iritabilă şi stătea mai toată vremea întinsă pe o canapea într-o odaie, citind câte o carte, strigând şi poruncind slugilor prin uşa întredeschisă. Cu multe săptămâni înainte de a muri, ea dispăruse de acasă, şi Felix înţelegea acum că doctorul Sima, tată-său, o internase în vreun sanatoriu. Doctorul mânca la masă împreună cu copilul, sumbru, fără să scoată o vorbă, mângâind numai la plecare băiatul pe păr şi întrebându-l dacă e bine şi n-are nevoie de ceva. Într-o seară, doctorul Sima, după o lipsă de o zi întreagă, în care slugile se purtară faţă de Felix cu o ciudată stimă compătimitoare, veni palid şi obosit, îmbrăcat în negru. Îl chemă grav pe Felix, îi cuprinse amândouă mâinile într-ale sale şi-i vorbi astfel:

  — Felix, eşti destul de mare şi de cuminte ca să-ţi spun o imensă veste tristă: mama ta n-are să mai vie niciodată acasă, mama ta s-a prăpădit.

  Doctorul îngălbeni şi mai tare la solemnitatea propriilor lui cuvinte şi strânse puternic mâinile copilului, spre a-i ocroti izbucnirea. Dar vestea era prea tare pentru experienţa sufletească a lui Felix. El înţelese doar atât, că ceva foarte neobişnuit se petrece în casă, şi lăsă capul în jos. Doctorul continuă:

  — Mâine, când te duci la şcoală, spune domnului institutor că n-ai sa mai vii. Vei merge într-un pensionat.

  Toată noaptea, Felix fu chinuit de o agitaţie nemaiavută, care-i sfărâmă somnul. Nu era nici durere propriu-zisă, nici frică, ci acel zbucium al necunoscutului pe care-l ai în noaptea dinaintea plecării pentru totdeauna într-o ţară îndepărtată. A doua zi intră în clasă cu mâna îndoliată şi se aşeză în bancă cu pelerina pe el, în aşteptarea numai a institutorului.

  — A murit mama mea, explică el colegului de bancă, intrigat.

  — A murit mama ta? Se miră acela ca de un eveniment onorabil.

  — Da.

  — Lui Sima i-a murit mama lui! Strigă piţigăiat colegul către clasă.

  Copiii se strânseră în jurul lui Felix, privindu-l cu mare curiozitate.

  — Şi acuma nu mai vii la scoală?

  — Nu.

  Copiii erau prea mici, ca să încerce vreun sentiment de compătimire. Ei erau doar izbiţi de acest privilegiu al lui Felix de a nu mai veni la şcoală. Când intră institutorul, un om de treabă, stors la faţă, care-şi ridica mereu pantalonii prea lungi, copiii îl lămuriră neîntrebaţi.

  — Domnule, lui Sima i-a murit mama lui!

  Institutorul îşi împreună mâinile sincer emoţionat şi se apropie de banca lui Felix, în vreme ce copiii, în loc să se ducă la locul lor, făcuseră cerc în jurul băncii eroului.

  — Ce spui?! Bietul băiat! Ce nenorocire! Şi acum nu mai vii la noi?

  — Nu.

  — Îmi pare foarte rău. Ce nenorocire!

  Lui Sima, privirile acestea respectuoase ale tuturor îi alterară sentimentul de tristeţe, care sta nelămurit în adânc, şi i-l prefăcu într-un soi de mândrie de a fi obiectul de atenţie al lumii. Institutorul îl mângâie.

  — Poate că te aşteaptă tatăl tău. Să-i spui domnului doctor Sima că regret foarte mult. Aşa, drăguţă! Şi institutorul întinse mâna lui Felix şi-l conduse cu atenţie la uşă, cum conduci un paralitic. Copiii urmăriră pe Felix cu o admiraţie nemaipomenită, fără umbră de durere. Felix însuşi îi privi mut, atât de cuprins de noutatea situaţiei lui, încât acest sentiment nu avea nici un nume.

  Abia cu câţiva ani mai târziu, văzând pe alţi colegi trecând pe drum cu mamele lor, Felix începu să mediteze asupra sentimentului care nu se născuse, fiind întrerupt la o vârstă nepăsătoare. Cu fotografia mamei sale înainte, el încercă să reconstruiască un sentiment pierdut, interpretând vechi amintiri: din păcate, era prea târziu. Fotografia rămânea a unei fiinţe îndepărtate, pe care abia o cunoscuse.

  La internat colegii nu vorbeau despre femei decât cu râsete indecente şi cu mister, iar slugile, singurele fiinţe de gen feminin pe care le întâlnea pe aproape, aveau vorba muşcătoare şi luătoare în râs. Pentru întâia oară Felix era prins de braţ cu atâta familiaritate de o fată şi pentru întâia oară, luând act de izbucnirea unei simţiri până atunci latente, încercă şi acul geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul.

  Zarurile zornăiau pe masă între cele patru capete strânse în jurul luminii de lampă. Jucătorii emiteau numai scurte exclamaţii tehnice, moş Costache râdea doar în favoarea câştigătorului, iar Aurica privea nemişcată cu faţa între palme, aruncând câte o ochire şi la Felix. În faţa bătrânului se afla o chesea de tutun, din care acesta apuca mereu, făcând ţigări de mână, pe care le lipea scoţând foarte tare limba afară şi bulbucându-şi şi mai rău ochii. Fabricatele le strângea apoi într-o mare cutie de tablă. Pe masă se mai vedeau la o parte un morman de cărţi de joc, de unde se putea deduce că tablele reprezentau doar o distracţie trecătoare, de antrenament. Trecuseră peste două ore de încordare monotonă de când Felix fusese uitat acolo şi nimeni nu se mişca de la masă. Într-un târziu, Pascalopol lovi zarurile definitiv în semn de încheiere şi se lăsă, respirând tare, pe speteaza scaunului.

  — Cocoană Aglae, eu zic să trecem la cărţi!

  Aglae luă un pachet de cărţi, în vreme ce Costache se ridicase şi cu grijă minuţioasă strânsese jocul de table şi-l pusese deoparte, le mestecă şi le depuse în mijloc, în scopul de a fi tăiate.

  — Cine joacă? Întrebă ea.

  Aurelia făcu un semn de participare cu capul. Aglae se făcu că scotoceşte într-o pungă de satin, că dibuie pe masă, şi-n cele din urmă spuse speriată:

  — Comedie! Dar nu mai am nici un ban. Costache, n-ai tu câţiva franci,