Costache se arătă înspăimântat şi se apără bolborosind:

  — N-n-n-n-am!

  Pascalopol puse în evidenţă un gros portmoneu de marochin roşu, din care luă patru piese mari de argint de câte cinci lei.

  — Cocoană Aglae, îmi pare rău!

  Aglae păru a fi muncită de o scurtă repulsie, apoi se dădu învinsă.

  — Bine, ne socotim noi la sfârşit.

  În vreme ce Aglae împărţea cărţile celor patru jucători (ea, Aurica, Costache şi Pascalopol), Pascalopol scosese o ţigare şi o înfipsese cu un capăt într-un ţigaret de chihlimbar gros. Otilia trase un chibrit pe grătarul unei chibritelniţe şi îi aprinse ţigara. Aglae vru şi ea una, însă numai de la Pascalopol, care i-o oferi cu obişnuita grabă; Costache se mulţumi cu un noduros fabricat propriu. Chiar şi Otilia, rugată din ochi de Pascalopol, îşi luă o ţigare şi trase din ea aşezându-se pe marginea scaunului musafirului. Centrul odăii se umplu din nou de fum proaspăt, gros, care, trecând din lumină în umbră, semăna cu norii repezi ai unei furtuni. Cei patru începură să joace, scoţând scurte exclamaţii, necunoscute lui Felix, care nu ştia nici un joc. Situaţia i se părea tânărului fără scăpare. Dacă ar fi fost un simplu invitat, ar fi dat bună seara şi ar fi fugit. Dar era „acasă”. Era obosit şi pica de somn. Jucând tăcută şi trăgând cu prudenţă cărţile, Aurelia îl ochea din când în când. Deodată zise:

  — Otilio, poate lui domnul Felix îi e foame! Otilia sări de pe scaunul lui Pascalopol.

  — Vai, cum l-am uitat! Ce zăpăcită sunt! Venind lângă Felix, îl întrebă şi ea:

  — Ţi-e foame, nu-i aşa?

  Felix tăgădui cu capul, dar Otilia, răspunzând singură la întrebare cu un „fireşte că ţi-e foame!”, se repezi ca vântul pe o uşă. Se auziră izbituri de dulapuri, ciocnituri de farfurii şi Otilia reapăru în curând cu o farfurie pe care se aflau două prăjituri de casă.

  — N-am decât asta acum, dar trebuie să mănânci.

  Spre a se încredinţa de supunerea tânărului, Otilia se aşeză pe canapea foarte aproape de el şi-i întinse cu mâna, ca unui copil, una din prăjituri. Felix o luă intimidat şi începu s-o mănânce încet, sub ochii Otiliei, care aştepta. Într-adevăr, îi era foame. Otilia nu slăbi vigilenţa până ce nu sfârşi prăjitura, apoi i-o întinse şi pe cealaltă.

  Cu braţul stâng trecut repede pe după braţul drept, aştepta şi părea foarte mulţumită.

  — Cum te simţi la noi? Întrebă ea drept încheiere.

  În alte împrejurări, Felix ar fi întrebat-o dacă ea n-avea obiceiul să doarmă noaptea, dar acum era atât de buimăcit, încât zise numai:

  — Bine!

  Satisfăcută de răspuns, Otilia îl părăsi şi trecu din nou în spatele bătrânului, în cărţile căruia privi îmbrăţişându-i gâtul. Apoi trecu şi în spatele lui Pascalopol.

  — Cine câştigă?

  — Aglae, şopti Costache.

  Într-adevăr, Aglae, care juca foarte serioasă, începuse să-şi reducă datoria faţă de Pascalopol. Ea privea din când în când şi în cărţile Aureliei, şi câteodată trăgea de la ea câte o carte şi-o zvârlea jos.

  — Aurico, nu eşti atentă deloc!

  Când Otilia supraveghea pe Felix, Pascalopol aruncase ochii spre ei. Acum îl întrebă, fără să ridice ochii din cărţi:

  — Domnule Felix, am uitat să te-ntreb, ce-ai de gând să urmezi la Universitate?

  — Aş vrea să urmez medicina.

  — Fireşte, fiu de doctor, te-nţeleg. Foarte frumos. Aglae păru foarte excitată de acest nevinovat dialog.

  — Doctor, meserie nesigură, să umbli după clienţi!

  — Un doctor bun, muncitor câştigă foarte bine azi, observă cu voce mângâietoare Pascalopol.

  — Nu-i aşa? Se interesă deodată Otilia.

  — Pentru asta trebuie sa ai cap, nu glumă! Adause rece Aglae, ca şi când era vădit că asta lipsea lui Felix.

  — Nu mă-ndoiesc, zise Pascalopol, de inteligenţa domnului Felix.

  — Medicina cere ani mulţi, urma Aglae, trântind cu ciudă o carte, cheltuială, întreţinere. Un orfan trebuie să-şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia.

  Tonul cu care fu pronunţat cuvântul „orfan” şi chiar cuvântul însuşi pe care nu-l mai folosise nimeni, în legătură cu el, jigniră profund pe Felix.

  — Vai, ce spui, tanti Aglae, dar Felix nu cade pe capul nimănui, reproşă Otilia.

  Aglae nu se dădu bătută.

  — Vreau să spun că e moda acum cu Universitatea. De ce să meargă la Universitate? Are un venit, să-şi găsească o slujbă acolo, şi gata. Eu pe Titi îl las să-şi sfârşească liceul, şi basta.

  Pascalopol luă ţigaretul de pe scrumieră, trase un fum şi-l depuse la loc, spre a-şi acoperi o preocupare. Un cocoş se auzi cântând prin apropiere. Pascalopol scoase ceasul şi zise:

  — Domnişoară Otilia, tânărului i-o fi somn. E târziu. Otilia sări iute de pe scaun şi, mergând la Felix, întrebă:

  — Ţi-e somn?

  Ochii lui Felix şi ora înaintată făceau întrebarea de prisos. Otilia îl luă iarăşi de braţ, după ce tânărul apucase de jos valiza, şi-l îndreptă spre o uşă. Înainte de a-i păşi pragul, Felix crezu de cuviinţă să zică „Bună seara”. Pascalopol se grăbi să-i răspundă, întorcând capul. Aglae răspunse şi ea, fără să ridice ochii din cărţi. Aurelia îl urmări numai cu privirea. Trecură printr-o odaie neluminată decât de lună, care părea a fi sufrageria, apoi într-o săliţă din care o scară de lemn ducea la etaj. Se urcară pe ea şi ajunseră într-un coridor cu geamlâc, în care Felix recunoscu geamlâcul zărit de jos, din curte. O lampă de petrol de o formă mai îngrijită ardea într-un cui. Otilia o luă şi începu să deschidă uşile odăilor care dădeau în coridor. Erau cel puţin patru.

  — Doamne! Zise ea, nu ştiu unde să te culc. Am uitat să spun să pregătească o cameră.

  Felix avu impulsiunea, ca şi cu prilejul prăjiturii, să declare că nu