Ridicându-se, moş Leonte a ciocnit oala, a mulţămit ş-a sărutat dreapta părintelui Gherman.

  — Ş-a mai rămas şi pentru alţii, a grăit iarăşi monahul. Se cuvine a mai sorbi din rodul pământului ş-al soarelui şi pentru moş Zaharia, fântânarul. Apa pe care-o scoate el la lumină cu mare meşteşug nu-i aşa de gustoasă ca vinul, dar e mai sfântă şi mai plăcută lui Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem păcătoşi şi ne îndeletnicim şi cu altele. Şi mai închin şi pentru badea Gheorghiţă, vatavul de cărăuşi al cneazului Cantacuzin: am înţeles că-i om şăgalnic şi cântă din fluier. Şi pentru meşterul Ienachi coropcarul, care duce-n lădiţele lui lucruri uşoare şi de mare preţ: bucurii de fată mare. Şi după ce m-am plecat către toţi şi i-am binecuvântat, văzând că a mai rămas în fundul oalei ce-i mai dulce, mă-ndrept şi către gazdă. De la Ancuţa ne vin toate bunătăţile. Şi când râde spre noi ca acum, arată flori de lăcrămioare, şi-mi aduc aminte de primăvară. Mă-nchin şi la cinstita faţ-a dumisale!

  — Şi către toţi ceilalţi mă-nchin ca la codru verde!

  — A sfârşit părintele Gherman şi a sorbit cel din urmă strop din oală. Apoi s-a aşezat la locul său.

  Pentru toate aceste închinări, noi ne-am bucurat. Dar mai bucuros decât toţi s-a arătat comisul.

  — Prea cuvioase părinte Gherman, a vorbit el, tare sunt doritor să aflu din ce parte de ţară ai pornit cuvioşia ta şi pentru ce treburi te duci la târgul Ieşilor.

  A răspuns monahul:

  — După cum v-am mărturisit, prea cinstite comise, aşezarea mea întru aşteptarea morţii este sus, la Dudău. Acolo mă nevoiesc cu fraţii mei întru pustietate; avem oleacă de gospodărie şi creştem puţine oi şi vite. Şi uneori avem necaz din partea urşilor: ne strică averea; şi ieşim la război împotriva lor şi cu ajutorul lui Dumnezeu îi biruim, cu toporul şi cu cuţitul, căci noi armă de foc şi sabie nu se cade să purtăm: suntem slujitori cu duhul. Ş-aşa pe la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ne închide iarna ca-ntr-un bârlog şi nu mai vedem obraz de pământean până-n primăvară. Atunci ne coborâm la apa Bistriţei şi la prietenii şi cunoscuţii noştri. Grea viaţă ducem noi acolo, în pustie. La vorba asta, s-a oprit la el Ancuţa, cu cofăielul.

  Îţi mulţămesc, lele Ancuţa, pentru vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu te trudeşti a veni a doua oară. Iar locul naşterii mele, cinstite comise, e tot la munte, în sat la Bozieni.

  Nu pot spune că am cunoscut pe tatăl meu. Maică-mea şi cu Dumnezeu l-au ştiut. Iar eu am crescut orfan şi-mi spălau de multe ori obrazul lacrimile maicii mele. Şi ea m-a jurat mănăstirii Durăului, în ceasul când a părăsit această lume.

  — Ca să răscumpăr păcate trecute. Şi tot după jurământ fac şi drumul acesta la sfântul Haralambie în Ieşi. Trebuia de mult să mă învrednicesc a împlini diata. Şi iată, abia acum am prăpădit din ochi Ceahlăul şi simt schimbat gustul apei, de n-o mai pot pune în gură. Şi venind de la Bistriţa la apa Moldovei, mă minunam câtu-i de mare ţara. Ş-am poposit prin sate şi mi-au fost gospodarii pe unde-am găzduit ca nişte fraţi. Şi cum călăream pe marginea şleahului, pe sub cireşi, iată s-a arătat ochilor mei han ca o cetate ş-am auzit zvon de lăutari şi glasuri. Şi m-am îndemnat de mam oprit şi mi-am dus desagii într-o cămăruţă; iar ca să spun că nu-mi prieşte, aş săvârşi mare păcat; numai cât simt o mustrare că nu-s mai curând acolo unde m-a îndemnat cu jurământ maică-mea, acu treizeci şi patru de ani, când a trecut către lăcaşurile cele veşnice.

  Mă vezi prea mirat, părinte, de cele ce spui, a întâmpinat răzăşul. Nici eu n-am văzut încă biserica sfântului Haralambie, şi, dacă n-aş avea atâtea încurcate trebi, aş încăleca, ş-aş merge şi eu cu sfinţia ta. Se vede că maica dumitale a avut o taină pe care dumneata n-o cunoşti.

  Poate n-o cunosc, a răspuns călugărul, dar când eram un băieţaş săltat numai ia atâta de la pământ, am avut crâncenă vedere şi spaimă, şi maică-mea era lângă mine. Ş-atuncea am văzut pe acel Haralambie, pentru care trebuie să mă rog.

  Ochii comisului scăpărară spre noi cu mare nedumerire.

  Care Haralambie?

  — Întrebă el pe părintele Gherman.

  A fost în vremea veche unul Haralambie, om foarte cunoscut până la Dominte, răspunse monahul cu glas deodată schimbat şi puse cu luare-aminte oala pe pământ, alăturea.

  Cine-a fost, cum a fost şi ce-a făcut?

  — Întrebă cu aţâţare comisul Ioniţă. Eu încă n-am auzit de el.

  — Se poate, urmă călugărul; căci de la întâmplarea aceea a trecut vreme adâncă. Acel Haralambie era un arnăut domnesc. Ş-aşa, prea cinstite comise Ioniţă, într-o bună zi Dumnezeu a vrut să-şi urască slujba la poarta Domniei şi să intre în codru, cu tovarăşi, cum era obicei pe-atunci. Ş-aşa cum se afla, cu seleaful stăpânirii pe el şi cu strai înflorit, a prins a lovi curţi boiereşti şi sate ş-a lua mare dobândă. Ş-avea el codrii şi drumurile lui, ş-anume fântâni şi trecători, pe care le ţinea sub putere.

  Şi pe cel ce se scula împotrivă-i îl pălea cu ham-gerul ori îl detuna cu pistolul. După atâtea îngroziri şi morţi de om, au căzut cu lacrimi la picioarele lui Vodă mulţi boieri şi negustori, şi norod, arătând răutăţile şi asupririle lui Haralambie. Şi Vodă a rânduit ispravnicilor să alcătuiască poteri şi să prindă pe vrăjmaşi. Ş-au pornit poterile şi s-au lovit cu hoţii ş-a biruit Haralambie. Iar alteori, când nu putea birui, se trăgea pe poteci şi prin munţi, în sălaşul fiarelor. Ş-au ţinut treburile aceste rele până ce tare s-a zbârlit şi s-a mâniat Domnia. Şi-n ziua de Sântămăria mare, la 15 a lunii lui august, s-a rânduit divan; şi Vodă Ipsilant a intrat