— Într-adevăr, se tulbură vremea, grăi gospodina grăbit. Trebuie să ne mutăm în casă. Treci, fată, înlăuntru şi fă focul în horn.

  Cu mişcări iuţi, fata apucă tăciunii şi trecu în tindă. Aburi subţiri învăluiră soarele. Apoi nouri suiră cu hărnicie dinspre muntele cel mare.

  — Mămucă, strigă fata, iese fum. Trebuie să fi făcut o dihanie cuibar în hogeag.

  — Asta se poate; să se suie Mitrea pe casă.

  — Bine, să mă sui, da’ întâi şi întâi să-mi daţi tohoarcă, opinci şi căciulă, că vine iarna.

  — Aşa este; scoate, fată din casa cea mică ce-i trebuie holteiului istuia şi leapădă-i toate în braţe, ca să se suie cu ele la hogeag.

  — Da’ nu mă mai sui eu cu ele. Ce să fac la hogeag?

  — Să strici un cuibar de stănci.

  — Bine, am să-l stric, da’ să-mi daţi ce mi se cuvine.

  Bombănind, Mitrea aduse scara, pe când fata scotea din odaia nelocuită de peste tindă, din mirosuri grele de piei şi brânzeturi, lucrurile care-i erau lui trebuitoare şi i le lepăda pe prispă:

  — Na tohoarcă! Na opinci!

  Argatul se suia domol pe scară şi de sus îşi întindea într-o parte gâtul, ca să vadă dacă nu-i înşelat. C-o prăjină lungă cotrobăi în hogeag şi fumul izbucni, abătut de vânt într-o lăture. În câteva clipe, uneltele de bucătărie de sub şandramaua şubredă de-afară îşi luară locul în tindă, pe prichici şi-n jurul hornului.

  Cofa intră la locul vechi după uşă. Mitrea coborâ gâfâind, căută ulcica, o cufundă în apă şi bău cu sete, pufnind, apoi deşertă îndărăt ce rămăsese. Trecu după aceea să cerceteze şi să admire îmbrăcămintea de vreme rea. O clipă mişcarea casei se potoli şi vântul îşi spori zvonul pe deasupra satului. Găinile se suiră pe prispă la adăpost, alungate de cele dintâi stropituri reci. Vitoria privi cu uimire la cucoşul cel mare porumbac, cum vine fără nici o frică şi se aşează în prag. Inima-i bătu cu nădejde, aşteptând semnul cel bun. Dar cucoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă. Cântă o dată prelung şi se miră el singur.

  — Nu vine… şopti cu îngrijorare gospodina.

  — Cine? tătuca? întrebă fata înfricoşată.

  — Nu vine, zise iarăşi, aprig, Vitoria. Cucoşul dă semn de plecare.

  — Cine are să plece?

  Femeia nu răspunse. Privi în juru-i cu obrazul deodată împietrit şi văzu totul rece şi umed sub zloată. Soarele pierise, lumina se împuţinase şi vântul şfichiuia, din când în când, fulgi care dădeau domol în tindă, se topeau şi dispăreau într-o clipă. Fata pregătea repede prânzul. Răsturnă mămăliga pe măsuţa joasă şi rotundă, tăie jumătate şi o întinse pe un fundişor lui Mitrea c-o scăfiţă de brânză şi c-o ceapă.

  — Desfă palma, să-ţi pun ş-oleacă de sare… îndemnă ea. Apoi cercă ouăle fierte şi le scoase din ulcica lor c-o lingură de lemn într-o strachină cu apă rece. Se opri din robotit şi se uită cu îndoială spre Vitoria.

  — Dumneata nu mănânci, mămucă?

  Femeia clătină din cap.

  — Argatul s-a dus la şura lui să mănânce, urmă fata, în şoaptă. Aşa are obicei, ca să nu-l vadă nimeni.

  C-un ştergar acoperi masa şi se feri la o parte, cu faţa umbrită de întristare, cu umărul rezemat de horn.

  Vitoria îşi trase broboada peste gură şi rămase dreaptă pe scăunaşul ei, cu braţele încrucişate pe sâni, privind fără să vadă frământarea de-afară a stihiilor. Din când în când învăluirile de vânt de deasupra satului păreau că se alină ş-atunci se auzea sunând cu zvon mare, sus, sub nouri, pădurea de brazi.

  Într-un târziu privi cele din apropierea ei.

  — Tu ce faci, fată?

  — Nu mi-i foame nici mie, mămucă, răspunse Minodora.

  — Ba tu să mă leşi cu ale mele şi să mănânci. Tu nu ştii câte am eu, nici câte gândesc. Eşti încă un plod, care ai să cunoşti de-acu înainte supărările vieţii. Mănâncă şi mai ales nu te gândi la lunganul acela al dăscăliţei. Are un nas, drept după porecla care li s-a dat tuturor din neamul dascălului. Ochii mititei şi nasurile topor. Când îl văd că se mai desmiardă cu cântece şi cu vorbe delicate de pe-acolo de prin străinătăţi, mă bucur care nu se mai află. Să faci bine, domnişoară, să-ţi vezi de rânduielile tale de fată mare, să-ţi baţi şi să-ţi scuturi perinile şi lăicerele de zestre, căci, în câşlegile8 ce vin, am de gând să te mărit. Oi găsi eu un român aşezat, cu casă nouă în sat şi cu oi în munte, să i te dau şi să scap de tine.

  — Mămucă, nu te supăra pe mine şi nu mă urâ… murmură cu lacrimi fata.

  — Oricât ai lăcrăma, să ştii că ginere ca feciorul dăscăliţei nu-mi trebuie.

  — Mămucă, să nu mă dai după urât şi după bătrân, ca să mă bucur şi eu de viaţă, cum te-ai bucurat dumneata.

  Vitoria îşi trase iar broboada pe gură şi rămase neguroasă. Târziu, când conteni zloata vorbi iar, cu mai puţină asprime:

  — Ţi-am spus să mănânci.

  Fata se supuse şi dezveli masa. Nevasta se ridică în picioare, îşi pături pe ea catrinţa şi-şi strânse sub sâni bârneaţa. Apoi intră în odaia din dreapta şi-şi schimbă broboada. Trase în picioare colţuni9 groşi de lână sură şi ciuboţele. Îşi frecă palmele cu busuioc şi-şi netezi pleoapele. Îşi luă pe umeri un sumăieş10.

  — Eu mă duc la părintele, zise ea. Trebuie să trimit scrisoare lui Gheorghiţă. Vezi de găini să nu se culce flămânde, şi scoală pe argat. De bună-samă s-a învelit în tohoarcă şi doarme cu căciula peste ochi.

  — Da, mămucă, răspunse fata cu fruntea plecată.

  Vitoria mai căută un băţ de corn după uşă şi trecu spre poartă. Vântul se