Tăcerea lui se datora în parte faptului că nu avusese prieteni, şi nici timp de ei. Avea şcoala, apoi venea munca. Fratele lui cel mai mic, Dev, murise de pneumonie în anul în care intrase el la oborul de vite, iar Stu nu îşi revenise niciodată deplin după şocul suferit atunci. Din cauza sentimentului de vinovăţie, presupunea el. Pe Dev îl iubise cel mai tare... dar dispariţia lui însemnase şi o gură mai puţin de hrănit.

În liceu descoperise fotbalul, iar maică-sa îl îndemnase să se ţină de sport, chiar dacă din cauza asta trebuia să-şi reducă numărul orelor de muncă.

― Ţine-te de fotbal, îl îndemna ea. Numai sportul te poate scoate de aici, Stuart. Nu renunţa. Gândeşte-te la Eddie Warfield.

Eddie Warfield era un erou local. Provenea dintr-o familie chiar mai săracă decât a lui Stu, se acoperise de glorie în postul de quaterback al echipei liceului din regiune, mersese mai departe, la Universitatea Texas A&M, datorită unei burse sportive, apoi făcuse parte timp de zece ani din echipa Green Bay Packers, de cele mai multe ori fiind rezervă a conducătorului de joc, cu excepţia câtorva partide memorabile, când jucase de la începutul meciului. Eddie era acum proprietarul unui lanţ de restaurante fast-food din vestul şi sud-vestul Statelor Unite, iar în Arnette devenise un mit. Aici, când pronunţai cuvântul „succes”, te gândeai automat la Eddie Warfield.

Stu nu era quarterback şi nici nu se putea compara cu Eddie Warfield. Totuşi, atunci când îşi începuse penultimul an de liceu se părea că ar fi existat şansa să capete, luptând, o mică bursă sportivă... apoi mai erau şi programele de muncă şi studiu, iar consilierul îndrumător al şcolii îi vorbise despre programul de împrumuturi în virtutea NDEA.

Apoi mama lui se îmbolnăvise şi nu mai fusese în stare să muncească. Era vorba de un cancer. Cu două luni înainte de a absolvi liceul, ea murise, lăsându-l pe Stu să se îngrijească de Bryce, fratele mai mic. Stu refuzase atunci bursa sportivă ce i se oferise şi se angajase la fabrica de calculatoare. În cele din urmă, Bryce, cu trei ani mai mic decât Stu, fusese cel care reuşise să dea lovitura. El se afla acum la Minnesota, analist de sistem la IBM. Nu-i scria prea des, iar ultima oară îl văzuse pe Bryce la înmormântare, după moartea soţiei lui Stu – răpusă de exact aceeaşi formă de cancer care pusese capăt şi vieţii mamei lui. Se gândi că poate şi Bryce ar fi trebuit să fie urmărit de un sentiment de vină... că şi lui ar putea să-i fie puţin ruşine din cauză că din fratele lui nu se alesese decât un banal băiat de gaşcă dintr-un oraş texan muribund, care-şi petrecea zilele în uzina de calculatoare şi serile fie la Hap, fie dincolo, la cârciuma Indian Head, unde se bea bere Lone Star.

Căsnicia fusese perioada cea mai bună, dar nu durase decât optsprezece luni. Tânăra lui soţie purtase în pântece un singur copil, întunecat la piele şi atins de aceeaşi maladie mortală. Asta se întâmplase cu patru ani în urmă. De atunci, se gândise mereu să plece din Arnette, să caute un tărâm mai bun, dar uriaşa inerţie, specifică oraşelor mici, îl ţintuise locului – cântecul moale, de sirenă, al locurilor familiare, al figurilor familiare. Era foarte iubit în Arnette, iar Vic Palfrey îi adusese odată un suprem compliment, afirmând că este un „Tip Nemaipomenit”.

În timp ce Vic şi Hap suceau problema lor pe toate feţele, pe cer se mai distingea o urmă de amurg, dar pământul fusese cuprins de umbre. US 93 nu mai era străbătut decât de puţine maşini, acesta fiind unul dintre motivele pentru care Hap rămăsese cu atâtea note neplătite. Însă, constată Stu, chiar în acel moment venea o maşină.

Se afla încă departe, cam la o jumătate de kilometru, iar ultimele raze de lumină ale zilei făceau să lucească stins cele câteva piese cromate ce-i mai rămăseseră. Stu avea ochi ageri şi-şi dădu imediat seama că era vorba de un Chevrolet foarte vechi, poate din ‘75, cu luminile stinse, mergând cu cel mult douăzeci şi cinci de kilometri la oră, şerpuind pe drum în toate părţile. În afară de el, nu-l mai văzuse altcineva.

― Uite, să presupunem că tu ai de plată o ipotecă pentru staţia asta, spunea Vic, care se ridică, să zicem, la cincizeci de dolari pe lună.

― Păi să ştii că e mult mai mult de atât.

― Bine, bine, însă pentru demonstraţie, să zicem că e de cincizeci. Şi să mai presupunem că guvernul federal a făcut aşa cum pretinzi tu, a tipărit un camion de bani. Păi atunci, tipii de la bancă s-ar răzgândi şi ţi-ar cere o sută şi cincizeci. Iar ţie ţi-ar merge la fel de rău.

― Corect, adăugă şi Henry Carmichael.

Hap se uită la el enervat. Întâmplător ştia că Hank luase obiceiul să scoată sticle de Coca-Cola din aparat fără să pună banii jos, ba mai mult, Hank ştia că el ştie, prin urmare dacă Hank voia neapărat să ia partea cuiva, considera că s-ar fi cuvenit să ţină cu el.

― Nu e neapărat nevoie să se întâmple aşa cum zici tu, declară Hap cu toată greutatea şi profunzimea pe care i le dădeau cei nouă ani ai lui de şcoală şi începu să şi explice de ce.

Stu, care nu înţelegea decât că sunt la mare strâmtoare şi nu-şi bătea capul mai mult, ignoră cu totul cuvintele lui Hap şi urmări cum maşina îşi croia nesigur drum spre ei. După părerea lui Stu, n-avea cum să ajungă prea departe. Trecu dincolo de linia albă şi stârni colbul din marginea opusă a şoselei cu roţile din stânga. Acum se întorsese iarăşi, merse puţin pe partea cuvenită, apoi fu cât pe ce să se răstoarne în şanţ. Pe urmă, ca şi cum şoferul şi-ar fi ales drept reper marea firmă luminată Texaco, o coti spre aleea ce ducea spre aceasta, ca un proiectil ajuns