– A depus un jurământ, că va apăra viaţa regelui său cu propria sa viaţă. Apoi a deschis gâtul regelui cu o sabie.

– Şapte iaduri, cineva trebuia să-l ucidă pe Aerys! spuse Robert strunindu-şi brusc calul, oprindu-se lângă vechiul gorgan. Dacă Jaime n-ar fi făcut-o, ar fi trebuit s-o facă unul dintre noi, tu sau eu.

– Noi nu eram Fraţi Juraţi din Garda Regelui, zise Ned. Venise vremea ca Robert să audă întregul adevăr, hotărî el, aici şi acum. Vă amintiţi de Trident, Maiestatea Voastră?

– Mi-am câştigat coroana acolo. Cum aş putea să uit?

– V-aţi ales cu o rană de la Rhaegar. Aşa că atunci când apărarea Targaryeană s-a destrămat şi a fugit, aţi lăsat urmărirea lor în mâna mea. Rămăşiţele armatei lui Rhaegar au fugit înapoi la Debarcaderul Regelui. Le-am urmărit. Aerys era în Fortăreaţa Roşie, cu câteva mii de loialişti. Mă aşteptam să găsim porţile ferecate.

Robert scutură nerăbdător din cap.

– În loc de asta, ai descoperit că oamenii noştri luaseră deja oraşul. Şi ce-i cu asta?

– Nu au fost oamenii noştri. Oamenii lui Lannister. Leul de Lannister s-a repezit peste metereze, nu cerbul încoronat. Iar ei au luat oraşul prin trădare.

Războiul durase aproape un an. Lorzii, mari sau mici, se înghesuiseră sub flamurile lui Robert, alţii rămăseseră loiali lui Targaryen. Mândrii Lannisteri de la Casterly Rock, Paznicii Vestului, rămăseseră nepăsători ignorând chemările la arme venite atât de la rebeli, cât şi de la loialişti. Aerys Targaryen trebuie să fi crezut că zeii îi răspunseseră la rugăminţi când Lordul Tywin Lannister apăruse înaintea porţilor de la Debarcaderul Regelui cu o armată de douăsprezece mii de oameni, promiţând credinţă. Aşa că regele nebun ordonase înfăptuirea ultimului său act nebunesc. Îşi deschisese oraşul înaintea leilor de la poartă.

– Trădarea a fost moneda pe care Targaryenii o cunoşteau prea bine, zise Robert. Furia i se aduna din nou. Lannisterii i-au plătit la fel. Nu a fost ceva mai puţin decât ar fi meritat. N-am să-mi tulbur somnul cu asta.

– Nu aţi fost acolo, zise Ned cu amărăciune în glas. Somnul chinuit nu-i era deloc străin. Îşi trăise minciuni-le timp de paisprezece ani, şi totuşi încă-l mai hăituiau noaptea. Nu a fost nimic onorabil în cucerirea asta.

– Să-ţi ia Ceilalţi onoarea! blestemă Robert. Ce ştiau Targaryenii despre onoare? Coboară în cripta aia şi întreab-o pe Lyanna despre onoarea dragonului!

– Aţi răzbunat-o pe Lyanna la Trident, zise Ned, oprindu-se lângă rege.

Promite-mi, Ned, îi şoptise ea.

– Asta nu a adus-o înapoi. Robert privi în altă parte, spre depărtările cenuşii. Zeii fie blestemaţi. Mi-au dăruit o victorie găunoasă. O coroană... Eu mă rugasem lor pentru fată. Pentru siguranţa surorii tale... şi să fie a mea, aşa cum era hărăzit să fie. Te întreb, Ned, la ce bun să mai port o coroană? Zeii şi-au bătut joc de rugăminţile regilor şi de ale văcarilor la fel.

– Nu pot să răspund în locul zeilor, Maiestatea Voastră... doar atât pot să spun, ce am găsit în acea zi, când am intrat în sala tronului. Aerys zăcea mort pe podea, înecat în propriul său sânge. Capetele lui de dragon priveau în jos, de pe pereţi. Oamenii lui Lannister erau peste tot. Jaime purta mantia albă a Gărzii Regelui peste armura lui aurită. Parcă-l văd şi acum. Până şi sabia lui era aurită. Era aşezat pe Tronul de Fier, la înălţime faţă de cavalerii săi, purtând un coif în forma unui cap de leu. Cum mai strălucea!

– Asta se cunoaşte prea bine, se plânse regele.

– Eu eram tot călare. Am străbătut întreaga lungime a sălii în tăcere, între şirurile lungi de hârci de dragon. Mă simţeam de parcă mă priveau, cumva. M-am oprit înaintea tronului, privind în sus, spre el. Sabia sa aurită era pusă peste picioare, cu ascuţişul înroşit de sângele regelui. Oamenii mei umpleau sala în urma mea. Oamenii lui Lannister s-au tras înapoi. Nu am rostit nici un cuvânt. L-am privit cum şedea acolo, pe tron, şi am aşteptat. În cele din urmă, Jaime a râs şi s-a ridicat. Şi-a scos coiful şi mi-a spus: „Nu te teme, Stark. Îl încălzeam doar pentru prietenul nostru, Robert. Mă tem că nu este un loc foarte confortabil.”

Regele îşi trase capul înapoi şi izbucni în hohote. Râsul lui stârni dintre ierburile înalte un stol de ciori. Se înălţară în aer cu bătăi sălbatice din aripi.

– Te gândeşti că ar trebui să nu mă încred în Lannister pentru că a stat o dată pe tronul meu, pentru câteva momente? Se scutură din nou de râs. Jaime nu avea de-cât vreo şaptesprezece ani, Ned. De-abia ceva mai mult ca un băietan.

– Băietan sau bărbat, nu avea nici un drept să stea pe tronul ăla.

– Poate că era obosit, sugeră Robert. Să ucizi regi este o treabă destul de obositoare. Numai zeii ştiu, dar acolo, în încăperea aia blestemată, nu ai unde să te aşezi. Şi să ştii că spunea adevărul. Este un tron înspăimântător de incomod. Din mai multe motive. Regele clătină din cap. Ei bine, acum am aflat păcatul întunecat al lui Jaime şi povestea poate fi dată uitării. Mi-e greaţă de secrete şi de certuri şi de probleme de stat, Ned. E la fel de plictisitor ca număratul paralelor. Hai, vino să călărim. Vreau să simt din nou vântul prin păr.

Îşi îmboldi calul, punându-l în mişcare, şi galopă în sus, pe gorgan, împrăştiind pământul în urma lui. Pentru o clipă, Ned rămase neclintit. Nu mai avea cuvinte şi era copleşit de un sentiment greu de neajutorare. Nu era pentru prima dată şi se întrebă ce făcea el aici şi de ce venise. Nu era Jon Arryn, să potolească sălbăticia regelui său şi să-l deprindă cu înţelepciunea. Aparţinea Casei Winterfell. Îi aparţinea lui Catelyn, în durerea ei, şi lui Bran. Deşi un bărbat nu putea fi întotdeauna acolo unde-i era locul. Resemnat, Eddard Stark îşi înfipse pintenii în cal şi o luă pe urmele regelui.

TYRION

Nordul parcă nu