Tyrion Lannister cunoştea hărţile la fel de bine ca oricine, dar după două săptămâni pe drumeagul care trecea drept drumul regelui pe aici, ajunse la concluzia că harta era una, iar terenul alta.

Părăsiseră Winterfellul în aceeaşi zi cu regele, în miezul agitaţiei prilejuite de plecarea regală, îndepărtându-se de gălăgia provocată de strigătele bărbaţilor şi de fornăitul cailor, de huruitul căruţelor şi scârţaiturile uriaşei case pe roţi a reginei, pe când o ninsoare uşoară cădea nervoasă peste ei. Drumul regelui începea tocmai dincolo de întinderea castelului şi a oraşului. Acolo, flamurile şi căruţele şi coloanele de cavaleri şi călăreţi liberi se îndreptară spre sud, luând întregul tumult cu ei, în vreme ce Tyrion Lannister porni spre nord, împreună cu Benjen; Stark şi nepotul acestuia.

Se făcuse mai frig după aceea şi era mai multă linişte.

La vest de drum se aflau dealurile de cremene, cenuşii şi colţuroase, cu turnuri înalte de pază pe coastele lor pietroase. Spre est, terenul era mai lin, devenind o câmpie plată, întinsă pe cât puteai vedea cu ochii. Poduri de piatră se arcuiau peste râurile repezi şi înguste, iar mici ferme se înşirau în cercuri împrejurul avanposturilor închise cu ziduri de lemn şi piatră. Drumul era circulat intens, iar pentru noapte, spre uşurarea lor, găseau hanuri rudimentare.

Însă după trei zile de călărit de la Winterfell, terenurile agricole cedară locul unor păduri dese, iar drumul regelui deveni tot mai pustiu. Dealurile de cremene se înălţau mai mult şi mai abrupt cu fiecare kilometru parcurs, până ce, în cea de-a cincea zi, se transformară în munţi uriaşi, de un cenuşiu rece, cu culmi zimţate şi zăpadă pe creste. Când vântul bătea dinspre nord, valuri lungi de cristale de gheaţă zburau de pe piscurile înalte, ca nişte stindarde.

Cu pereţii muntoşi la vest, drumul o cotea spre nord şi nord-est prin pădure – un codru de stejari, brazi şi arini sălbatici, negri, care părea mai bătrân decât orice văzuse Tyrion vreodată. „Pădurea lupilor” îi spunea Benjen Stark şi, într-adevăr, noaptea coborî odată cu urletele haitelor aflate în depărtare. Lupul străvechi, albinos, al lui Jon îşi ciulea urechile la urletele nocturne, dar nu-şi alăturase niciodată propriul său glas. Era ceva foarte neliniştitor în acest animal, se gândea Tyrion.

Dacă nu puneai şi lupul la socoteală, în grup erau opt. Tyrion călătorea cu doi dintre oamenii săi, cum se cuvenea unui Lannister. Benjen Stark îl avea numai pe nepotul său bastard şi câţiva cai pentru Rondul de Noapte, însă la marginea pădurii lupilor rămăseseră o noapte în spatele zidurilor de lemn ale unui avanpost din pădure, iar acolo li se alăturase un altul dintre fraţii în negru, unul Yoren pe nume. Yoren era gârbovit şi sinistru, trăsăturile fiindu-i ascunse de o barbă la fel de neagră ca veşmintele, părând aspru ca o rădăcină bătrână şi dur ca piatra. Împreună cu el mai era o pereche de băieţi zdrenţăroşi, de la o fermă, de la Degete.

– Violatori, spusese Yoren cu o căutătură rece spre însoţitorii săi.

Tyrion înţelese. Se spunea că viaţa pe Zid era dură, însă, fără îndoială, de preferat castrării.

Cinci bărbaţi, trei băieţi, un lup străvechi, douăzeci de cai şi o colivie cu corbi, dată lui Benjen Stark de Maester Luwin. Fără îndoială că erau un alai ciudat pe drumul regelui sau pe oricare alt drum.

Tyrion observase că Jon Snow îi privea pe Yoren şi pe companionii săi îmbufnaţi cu o expresie ciudată pe faţă, care arăta stânjenitor de aproape de spaimă. Yoren avea un umăr răsucit şi un miros acru, barba şi părul îi erau lipite şi năclăite, pline de păduchi, hainele vechi îi erau peticite şi rareori spălate. Cei doi tineri recruţi ai săi duhneau chiar şi mai rău şi păreau la fel de proşti pe cât erau de cruzi.

Nu mai era nici o îndoială că băiatul făcuse o greşeală gândindu-se că Rondul de Noapte era alcătuit din bărbaţi ca unchiul lui. Yoren şi companionii săi constituiau o trezire dură la realitate. Lui Tyrion îi părea rău de băiat. Alesese o viaţă aspră... sau se putea spune că îi fusese aleasă o viaţă aspră.

Pentru unchiul său avea chiar mai puţină simpatie. Benjen Stark părea să împărtăşească aceeaşi aversiune pentru Lannisteri ca fratele său şi nu-i plăcuse deloc când Tyrion îi vorbise despre intenţiile sale.

– Te previn, Lannister, la Zid nu vei găsi nici un han, îi spusese privindu-l de sus.

– Fără îndoială, veţi găsi un loc unde să mă aşezaţi şi pe mine, răspunsese Tyrion. Aşa cum s-ar putea să fi observat, sunt mic.

Desigur, fratelui reginei nu-i puteai spune „nu”, aşa că asta lămurise lucrurile, însă Stark nu fusese deloc fericit.

– N-o să-ţi placă deloc călătoria, îţi promit asta, îi spusese el tăios, iar din momentul în care plecaseră, făcuse tot ce-i stătuse în putere ca să-şi ţină promisiunea.

Pe la sfârşitul primei săptămâni, coapsele lui Tyrion erau tot o rană de la călăritul îndelungat, iar picioarele îl dureau rău, şi mai era şi îngheţat până la oase. Nu se plângea. Ar fi fost jalnic dacă i-ar fi oferit lui Benjen Stark această satisfacţie.

Se răzbună puţin prin blana sa de călărie, o blană de urs zdrenţuită, veche şi cu un miros greu de mucegai. Stark i-o oferise într-un exces de curtoazie de Rond de Noapte, aşteptându-se, fără îndoială, să fie refuzat cu graţie. Tyrion o acceptase cu un zâmbet. Îşi adusese cu el cele mai călduroase haine când plecaseră de la Winterfell, şi descoperise, foarte curând, că nu-i era nici pe departe suficient de cald. Era frig aici şi se făcea din ce în ce mai frig. Noaptea, temperatura scădea sub cea de îngheţ, iar când bătea, vântul era un cuţit care trecea prin cele mai călduroase haine de lână ale sale. De acum, Stark nu mai avea nici un motiv să nu-şi regrete impulsul cavaleresc. Poate că învăţase o lecţie. Lannisterii nu refuzau niciodată, cu graţie sau altfel. Lannisterii luau tot ceea ce li se oferea.

Fermele şi avanposturile erau din ce în ce mai rare pe măsură ce înaintau tot spre nord, chiar mai adânc în bezna pădurii lupilor, până ce