nu mai găsiră nici un acoperiş sub care să se adăpostească şi se văzură nevoiţi si recurgă la propriile lor resurse. Tyrion nu fusese niciodată obişnuit să ridice tabere sau să le strângă. Era prea mic, cu mersul prea şonticăit, prea neîndemânatic. Aşa că, în vreme ce Stark şi Yolen şi ceilalţi îşi ridicau adăposturi rudimentare, se îngrijeau de cai şi aprindeau focul, el îşi luase obiceiul să-şi înşface blana şi un burduf pentru vin şi dispărea să poată citi.

În cea de-a optsprezecea noapte a călătoriei lor, vinul era un soi rar, dulce, chihlimbariu, din Insulele Verii, pe care-l dusese tot drumul de la Casterly Rock, iar cartea o meditaţie asupra istoriei şi proprietăţilor dragonilor. Cu permisiunea Lordului Eddard Stark, Tyrion împrumutase câteva volume rare din biblioteca din Winterfell şi le împachetase pentru călătoria spre nord.

Găsi un loc confortabil, la fereală de zgomotele din tabără, în apropierea unui pârâu repede, cu apa limpede şi rece ca gheaţa. Un stejar bătrân şi grotesc îi oferea adăpost din calea vântului. Tyrion se ghemui în blană, cu spatele sprijinit de trunchi, luă o înghiţitură de vin şi începu să citească despre proprietăţile oaselor de dragon. „Osul de dragon este negru, din cauza conţinutului foarte bogat de fier, scria în carte. Este tare ca oţelul, dar e mult mai uşor şi mult mai flexibil, şi, desigur, imun la foc. Arcurile din os de dragon sunt foarte preţuite de Dothraki şi nu-i de mirare. Un arcaş înarmat astfel poate depăşi ca rază de acţiune orice arc de lemn.”

Tyrion avea o fascinaţie morbidă pentru dragoni. Când venise prima oară la Debarcaderul Regelui, la nunta surorii sale cu Robert Baratheon, îşi propusese să caute craniile de dragon care atârnaseră de pereţii sălii tronului lui Targaryen. Regele Robert le înlocuise cu flamuri şi tapiserii, însă Tyrion insistase până ce găsise craniile în pivniţa umedă unde fuseseră depozitate.

Se aşteptase să i se pară impresionante, poate chiar înspăimântătoare. Nu se gândise că vor fi frumoase. Şi totuşi, erau: negre ca onixul, şlefuite fin, astfel că osul părea că sclipeşte sub lumina torţei sale. Le plăcea focul, simţi el. Îşi împinsese torţa în gura unuia dintre craniile mai mari şi făcuse ca umbrele să sară şi să danseze pe pe-reţele din spatele lui. Colţii erau lungi, cuţite arcuite de diamant negru. Flacăra torţei nu însemna nimic pentru ele; se îmbăiaseră în căldura unor focuri cu mult mai mari. Când se retrăsese, Tyrion ar fi putut jura că orbitele goale ale bestiei îi urmăriseră plecarea.

Acolo se aflau nouăsprezece cranii, de la cele aranjate după mărime, până la cei trei mari monştri din cântece şi istorisiri, dragonii pe care Aegon Targaryen şi surorile sale îi aruncaseră asupra celor Şapte Regate din vechime. Trubadurii le dăduseră nume de zei: Balerion, Meraxes, Vhaghar. Tyrion stătuse între fălcile lor căscate, fără cuvinte şi temător. Ai fi putut intra cu cal cu tot prin gâtlejul lui Vhaghar, deşi nu ai mai fi putut ieşi vreodată. Meraxes era chiar şi mai mare. Iar cel mai mare dintre ei, Balerion, Oroarea Neagră, ar fi putut înghiţi un bizon întreg, sau poate chiar şi unul dintre mamuţii lânoşi despre care se spunea că bântuiau pustietăţile îngheţate de dincolo de Portul Ibben.

Tyrion rămăsese în pivniţa umedă multă vreme, holbându-se la uriaşul craniu lipsit de ochi al lui Balerion, până ce torţa aproape că se stinsese, încercând să estimeze mărimea animalului viu, să-şi imagineze cum arăta când îşi întindea aripile mari, negre, şi se năpustea pe cer suflând foc.

Propriul său strămoş îndepărtat, Regele Loren al Stâncii, încercase să se opună focului când se alăturase Regelui Mern al Promontoriului, pentru a se împotrivi cuceririi targaryene. Acestea se petrecuseră cu aproape trei sute de ani în urmă, când cele Şapte Regate erau regate şi nu doar nişte provincii ale unui regat mai mare. Împreună, cei doi regi aveau şase sute de flamuri în luptă, cinci mii de cavaleri şi de zece ori pe atâţia călăreţi liberi şi soldaţi puternic înarmaţi, de asemenea călare. Aegon, Stăpânul Dragonilor, avea, poate, o cincime din acest număr, spuneau cronicile, şi majoritatea oştenilor lui erau recruţi, din rândul trupelor ultimului rege pe care-l măcelărise, iar devotamentul lor era nesigur.

Armatele s-au întâlnit pe câmpiile întinse ale Promontoriului, în mijlocul câmpurilor aurite de grâu gata pentru treierat. Când cei doi regi au şarjat, armata targaryeană s-a cutremurat şi s-a spulberat, începând să dea bir cu fugiţii. Pentru câteva momente, scriau cronicile, cucerirea se încheiase... dar numai pentru câteva momente, înainte ca Aegon Targaryen şi surorile lui să intre în luptă.

A fost singura dată când Vhaghar, Meraxes şi Balerion au fost lăsaţi să se dezlănţuie împreună. Trubadurii au cântat despre Câmpiile de Foc. Aproape patru mii de oameni au ars în acea zi, printre ei şi Regele Mern al Promontoriului. Regele Loren scăpase şi a trăit suficient cât să se predea, să jure credinţă Targaryenilor şi să zămislească un fiu, fapt pentru care Tyrion îi era profund îndatorat.

– De ce citeşti aşa de mult?

Tyrion privi în sus, auzind glasul. Jon Snow stătea la câţiva paşi distanţă, privindu-l curios. Închise cartea, punând un deget ca semn, şi spuse:

– Uită-te la mine şi spune-mi ce vezi. Băiatul îl privi cu suspiciune.

– E vreun soi de păcăleală? Te văd pe tine. Tyrion Lannister.

Tyrion oftă.

– Eşti extraordinar de politicos pentru un bastard, Snow. Ceea ce vezi este un pitic. Cât ai, doisprezece ani?

– Paisprezece, răspunse băiatul.

– Paisprezece şi eşti deja mai înalt decât voi fi eu vre-odată. Picioarele mele sunt scurte şi răsucite şi merg cu dificultate. Am nevoie de o şa specială ca să nu cad de pe cal. O şa pe care am meşterit-o eu, dacă vrei să ştii. Ori asta, ori ar fi trebuit să călăresc un ponei. Braţele mele sunt suficient de puternice, dar, şi ele, prea scurte. Nu voi fi niciodată un spadasin. Dacă m-aş fi născut într-o familie de ţărani, aş fi fost lăsat să mor, sau m-ar fi vândut ca sclav la circ. Din păcate, m-am născut un Lannister, la Casterly Rock, iar grotescul pare mai sărac acolo. Se