aşteaptă unele lucruri de la mine. Tatăl meu a fost Mâna Regelui timp de douăzeci de ani. Mai târziu, fratele meu l-a ucis chiar pe acel rege, după cum a ieşit la iveală, însă viaţa este plină de asemenea mici ironii. Sora mea s-a măritat cu noul rege, iar oribilul meu nepot îi va succeda la tron. Trebuie să-mi aduc obolul pentru onoarea Casei mele, nu eşti de acord? Dar cum? Ei bine, picioarele mele sunt prea scurte pentru trupul meu, iar capul prea mare, deşi eu aş prefera să cred că este destul de mare pentru mintea mea. Am o viziune realistă asupra puterilor şi slăbiciunilor mele. Mintea este arma mea. Fratele meu are sabia, Regele Robert are ghioaga de război, iar eu am mintea... şi o minte are nevoie de cărţi, tot aşa cum o sabie are nevoie de tocilă, dacă trebuie să-şi menţină ascuţimea. Tyrion ciocăni coperta de piele a cărţii. De asta citesc eu atât de mult, Jon Snow.

Băiatul absorbi totul în tăcere. Avea chipul unui Stark: alungită, solemnă, prudentă, o faţă care nu trăda nimic. Indiferent cine o fi fost mama lui, lăsase puţin din ea fiului ei.

– Despre ce citeşti? întrebă el.

– Despre dragoni, îi spuse Tyrion.

– La ce bun? Nu mai sunt dragoni, rosti băiatul cu o convingere dată de vârsta tânără.

– Aşa se spune. Trist, nu-i aşa? Când eram de vârsta ta, obişnuiam să visez că voi avea un dragon numai al meu.

– Chiar aşa? întrebă băiatul bănuitor. Poate se gândea că Tyrion râde de el.

– Oh, da. Chiar şi un băiat pipernicit, răsucit şi urât ca mine poate privi lumea de sus când sade pe spatele unui dragon. Tyrion puse burduful deoparte şi se ridică în picioare. Obişnuiam să aprind focuri în tainiţele de la Casterly Rock şi să privesc flăcările ore în şir, prefăcându-mă că erau azvârlite de dragoni. Uneori, mi-l închipuiam pe tatăl meu arzând. Din când în când, şi pe sora mea.

Jon Snow se holba la el, o privire în egală măsură încărcată de oroare şi de fascinaţie. Tyrion hohoti.

– Nu te mai uita aşa la mine, bastardule! Îţi cunosc secretul. Ai avut aceleaşi vise.

– Nu, spuse Jon Snow oripilat. N-aş fi....

– Nu? Niciodată? Tyrion înălţă o sprânceană. Ei, nu mă îndoiesc că familia Stark s-a purtat grozav de bine cu tine. Sunt sigur că Lady Stark te tratează ca pe propriul ei fiu. Iar fratele tău, Robb, a fost întotdeauna drăguţ, şi de ce n-ar fi fost? El primeşte Winterfell, iar tu Zidul. Iar tatăl tău... trebuie să aibă motive foarte bune dacă ţi-a făcut bagajele pentru Rondul de Noapte...

– Încetează, zise Jon Snow, cu faţa întunecată de furie. Rondul de Noapte este o misiune nobilă!

Tyrion râse.

– Eşti prea isteţ ca să crezi asta. Rondul de Noapte este groapa de gunoi pentru toţi inadaptabilii de pe domeniu. Te-am văzut privindu-i pe Yoren şi pe băieţii lui. Ăştia sunt noii tăi fraţi, Jon Snow, cum îţi plac? Ţărani posomorâţi, datornici, braconieri, violatori, hoţi şi bastarzi ca tine, cu toţii sfârşiţi pe Zid, căutând grumkini şi snarci, şi toţi monştrii de care dădaca ta ţi-a povestit. Partea bună este că nu există grumkini şi snarci, aşa că nici măcar nu este o ocupaţie cât de cât periculoasă. Partea rea este că acolo-ţi îngheaţă şi podoabele, dar din moment ce, oricum, nu aveţi voie să zămisliţi, nu cred că asta mai contează.

– Încetează! ţipă băiatul.

Făcu un pas înainte, palmele strângându-i-se în pumni, gata să plângă. Dintr-odată, în mod absurd, Tyrion se simţi vinovat. Făcu şi el un pas înainte, intenţionând să-l încurajeze cu o bătaie pe umăr, sau să mormăie vreo scuză.

Nu văzu lupul, unde stătuse sau cum se apropiase. Acum mergea spre Snow, pentru ca în clipa următoare să ajungă pe spate, pe terenul pietros, rămânând fără respiraţie din cauza impactului dur şi cu gura plină de pământ, sânge şi frunze putrezite. Când încercă să se ridice, spatele îi fu cuprins de spasme dureroase. Şi-l zdrelise în urma căderii. Îşi muşcă buzele din cauza frustrării, apucă o rădăcină şi se ridică în capul oaselor.

– Ajută-mă, îi spuse el băiatului, întinzând o mână.

Dintr-odată, lupul se aşeză între ei. Nu mârâia. Afurisitul de animal nu scotea niciodată nici un sunet. Se uita numai la el cu ochii aceia de un roşu-aprins şi-şi dezveli colţii, iar asta era mai mult decât suficient. Tyrion se pleoşti din nou, lipindu-se de pământ cu un mormăit.

– Atunci nu mă ajuta. Am să rămân aici până când pleci.

Jon Snow mângâie blana groasă, albă, a Nălucii, zâmbind acum.

– Roagă-mă frumos.

Tyrion Lannister simţi cum furia se aduna în el, dar o răpuse printr-un efort de voinţă. Nu era pentru prima dată în viaţa lui când fusese umilit, şi nu va fi nici pentru ultima. Poate că merita asta.

– Ţi-aş fi recunoscător pentru ajutor, Jon, zise el prietenos.

– Jos, Nălucă, spuse băiatul.

Lupul străvechi se aşeză pe labele din spate. Ochii aceia roşii nu-l părăsiră nici o clipă. Jon veni în spatele lui, îşi strecură mâinile sub braţele lui şi-l ridică uşor în picioare. Apoi luă cartea şi i-o înapoie.

– De ce m-a atacat? întrebă Tyrion aruncând o privire piezişă spre lup, ştergându-şi sângele şi noroiul de pe gură cu dosul palmei.

– Poate a crezut că eşti vreun grumkin.

Tyrion îl privi cu asprime. Apoi râse, un fornăit scurt, pe nas, în semn de amuzament, care-i scăpase cu totul fără voia sa.

– Oh, zei, spuse el, înecându-se de râs şi scuturând din cap. Cred că mai degrabă arăt ca un grumkin. Ce le face snarcilor?

– N-ai vrea să ştii.

Jon apucă burduful cu vin şi-l întinse. Tyrion scoase dopul, scutură din cap şi dădu pe gât o înghiţitură lungă. Vinul îi curse în gâtlej ca un foc şi-i încălzi stomacul, întinse burduful spre Jon Snow.

– Vrei puţin?

Băiatul încercă o înghiţitură prudentă.

– E adevărat, nu-i aşa? zise când termină. Ce mi-ai spus despre Rondul de Noapte.

Tyrion dădu din cap. Jon Snow îşi trase buzele într-o expresie aspră.

– Dacă aşa e, asta e.

Tyrion rânji spre el.

– Asta-i bine, bastardule. Majoritatea bărbaţilor ar nega mai